RELUÃM ADOPȚIILE INTERNAȚIONALE? Un deputat USR propune asta, într-un proiect de lege. România a exportat 30.000 de copii.

Ne vindem pământurile, lemnul din păduri, zăcămintele naturale și forța de muncă. Iar până nu demult, ne-am vândut și copiii. Din orfelinate și din pragul casei. „Ȋn 10 ani, peste 30.000 de copii au fost transferați în străinatate, cu un profit de un miliard de dolari pentru oficialități și intermediarii care au înlesnit adopțile”, declara, într-un interviu acordat BBC în mai 2004, baroneasa Emma Nicholson.
Cine uită trecutul, e condamnat să-l repete
Potrivit ActiveNews, imediat după 1989, a apărut un val uriaș de adopții internaționale, generat de mediatizarea externă a condițiilor precare în care trăiau copiii instituționalizați din România. Au fost cazuri în care adopțiile erau aprobate de instanță pe bandă rulantă, în baza unor dosare incomplete, dar și cazuri în care părinții au dat în judecată Comitetul Român pentru Adopții, pretinzând că, prin refuzul de a le înscrie copiii pe listele celor ce pot fi adoptați, li s-ar fi încălcat dreptul de a decide în interesul propriilor copii.
Raportul UNICEF din anul 1997 concluziona că adopția internațională nu era realizată în interesul copilului, ci mai degrabă în interesul satisfacerii unor interese pecuniare. Zeci de fundații, având autorizații în domeniu, prezentau clienților străini albume cu copiii disponibili, percepând taxe declarate între 2.000 și 3.500 de dolari. Ȋn realitate însă, pentru a impulsiona procesul, comisioanele erau mult mai mari. Ȋn 1998 existau nu mai puțin de 90 de astfel de fundații în România. Prin intermediul lor, 9.062 de copii fuseseră trimiși, oficial, la „export”.
Dar cifra reală a copiilor vânduți din România e mult mai mare, pentru că, mai ales în primii ani de după Revoluție, adopțiile se făceau, cu ajutorul translatorilor, la mica înțelegere, negocierile purtându-se direct între părinți și străinii veniți în țara noastră să înfieze.
Ȋntotdeauna ni se va spune că marele avantaj al adopțiilor internaționale îl reprezintă faptul că, spre deosebire de românii ce vor să înfieze doar copii perfect sănătoși, străinii acceptă și copii bolnavi sau cu disabilități. Poate și pentru că, dincolo de argumentele de ordin umanitar, în țările de origine ale adoptatorilor, statul sprijină substanțial familiile aflate în astfel de situații…
Ȋn plus, o anchetă realizată în 1999 de jurnalistul Ștefan Cândea arată că fundațiile care se ocupau cu adopțiile internaționale „aranjau” certificatele medicale ale copiilor, așa încât ei să figureze ca având probleme de sănătate. Mai apoi, acești copii erau ceruți, peste rând, de la Comitetul Român pentru Adopții, și erau „repartizați nominal” fundațiilor.
Goana după „marfă” a fost atât de mare încât copiii rătăciți pe străzi, pe care părinții lor îi reclamaseră la poliție ca fiind dispăruți, erau aduși în orfelinate și internați aici, unde  li se facea înregistrarea tardivă a nașterii și primeau o nouă identitate, pentru a putea fi dați apoi în adopție internațională.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


* Copy This Password *

* Type Or Paste Password Here *