Piața forței de muncă în fostele țări comuniste – dimensiuni psihosociologice

         După prăbușirea regimurilor comuniste, în fiecare stat postcomunist au fost întemeiate instituții și implementate politici pentru restructurarea sistemului pieței forței de muncă. Ceea ce au exclus din analiză aceste măsuri eminamente macrosociale a fost dimensiunea cognitivă, conativă și chiar afectivă pe care tranziția urma să o aibă la nivelul individului și a grupului mic. S-a ignorat, cu alte cuvinte, însuși domeniul psihosociologiei schimbărilor economice. Dilemele individuale vizează inclusiv raportarea la locul de muncă și la profesie. De la noul regim, cetățenii așteptau să înlăture toate talerele vechii orânduiri, și să instaureze toate binefacerile societății occidentale. Pentru a depăși condiția de participanți pasivi în luarea deciziilor, est-europenii au parcurs și parcurg în continuare o etapă caracterizată de stresuri necunoscute anterior (instabilitatea ratei inflației, șomajul, nesiguranța locului de muncă, necesitatea reconversiei profesionale, a învățării pe tot parcursul vieții etc.).

Postcomunismul este considerat un sistem pseudomodern, realitatea sa, inclusiv realitatea ocupațională, fiind diferită de ceea ce vest-europenii numesc “societate modernă”. Într-o economie monetară, slujba este necesară pentru a supraviețui, cu atât mai mult cu cât regimurile totalitare nu au permis acumularea de economii sau posesia unor bunuri a căror valoare să depășească o anumită limită, stabilită de regulă arbitrar. Dreptul la muncă, ce comportă de fapt obligația fiecărui cetățean matur de a avea un loc stabil de muncă (nerespectarea acestei obligații atrage în general sancțiuni sociale și juridice) are ca efect perpetuarea fricii de șomaj. Statutul de șomer este adesea perceput, în mod dramatic, ca pierderea ireversibilă a veniturilor necesare existenței și prestigiului social. Salariile și ajutoarele sociale au fost, în economiile de tranziție, deosebit de mici, alimentând această temere. Atunci când venitul este insuficient, individul încearcă să aibă două slujbe plătite – una oficială și una neoficială (în cazul acesteia din urmă veniturile nu sunt declarate și impozitate). În țările cu o economie de piață dezvoltată, aceste activități sunt în general descurajate, sau sunt făcute din plăcere (hobby-uri) sau din prietenie. În economiile în tranziție, a cultiva legume – ca să luăm un exemplu concret – nu este o pasiune pentru timpul liber, ci o modalitate de reducere a cheltuielilor pentru hrană. Sintagma “a te descurca” reflectă tocmai această reprezentare remanentă, care, deși nu există decât la nivel individual, atrage după sine consecințe structurale și funcționale majore, așa-numitele “economii secundare” sau “paralele”, adică nereglementate, aruncând subsistemul pieței forței de muncă într-o zonă de patologie socială.

Transformarea economiei a prilejuit manifestarea în spațiul social a unor reprezentări sociale disonante sub raport atitudinal – de exemplu, pe de-o parte noul sistem a eliminat timpul pe care est-europenii îl petreceau la “coadă”, fiind benefic din acest punct de vedere, iar, pe de altă parte, a generat un fenomen straniu, pentru care est-europenii nu aveau internalizate modele de raportare instituțională: șomajul. Șomajul a devenit o amenințare deopotrivă obiectivă și subiectiv percepută pentru milioane de oameni, ca urmare a necesităților economice de a renunța la o mulțime de angajați pentru creșterea productivității muncii sau prin falimentul unităților economice lipsite de eficiență. Schimbarea locului de muncă este un lucru normal într-o economie de piață matură. În aceste economii există însă o pregărire permanentă a cetățenilor pentru situații de acest gen, indivizii găsind de obicei alte locuri de muncă în domeniile pentru care s-au pregătit. Nici reconversia profesională nu este percepută într-o optică fatalistă. Din 1990 și până astăzi, șomajul, împreună cu inflația, au fost înțelese în societățile postcomuniste ca factori stresori redutabili. În aceste sisteme economice încă fragile, ce alimentează stresul cotidian descris anterior, se impun măsuri reale de regândire și readaptare a subsistemului forței de muncă pornind de la o serie de obiective specifice, fără a-l exclude din ecuație pe însuși beneficiarul acestor măsuri: cetățeanul.

 

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


* Copy This Password *

* Type Or Paste Password Here *