Mihai Eminescu și posteritatea

Mihai Eminescu(1850-1889). Românul absolut! A coborât în sufletul poporului, i-a explorat frumusețile și le-a ridicat la nivel de artă. Reprezentativ pentru spiritul nostru, prigonit și hulit de unii dușmani, pribeag prin țară și străinătate, își găsea consolare și rezerve sufletești în codru. Același codru care a fost mamă și tată pentru poporul nostru. Cu verbul tăios, avea sentimentul fîn al superiorității și al zădărniciei acestei lumi. A murit în decrepitudine într-un sanatoriu din București. E datoria noastră să îl tratăm cum se cuvine. Aceeași datorie  a simțit-o și Domnul profesor Vasile Gogonea, originar din Gorj, care a compus un frumos poem și pe care l-a dedicat marelui poet român cu ocazia aniversării a 167 de ani de la nașterea acestuia:

Ca  un dor de Eminescu, visul nopții se destramă
Și clipește geana zilei în pridvorul unei stele,
În privirea ta, Poete, se așterne o maramă
Ce acoperă pustiul din adâncurile mele…

Ca o umbră, Eminescu, totdeauna vine-pleacă,
În cerdacul său de visuri, clipele se fac suspine,
Când privirea ta, Poete, în adâncuri se apleacă,
Numai clipa rătăcirii, parcă veșnic…pleacă-vine!

Ca un vers de Eminescu, reveria se răsfață
Parcă într-un zbor de aripi ce plutesc în altă lume,
Când rostirea ta, Poete, vine dintr-o altă viață,
Numai șoapta se răsfrânge, parcă într-un fel anume!

Ca un geniu, Eminescu e aceeași rătăcire,
Dumnezeu îl află-n ceruri printre sfinții Lui, aparte,
Când la ziua ta, Poete, îngerii ne dau de știre
Că durezi în altă viață, cea de dincolo de moarte…