«Maxime» și «cugetări», într-un dialog imaginar cu CONSTANTIN BRÂNCUȘI: “Mă scuz că am venit cu atât de puţin şi atât de târziu pentru că drumul pe care l-am ales a fost lung şi greu”

– Rep. Neiculiţă Costache, azi e ziua dumitale, ca o sărbătoare a unui suflet neliniştit şi pătruns de gânduri, dar, într-o convorbire a momentului,  cum ai începe să detaliezi un aspect autobiografic?

– CB: Născut la Peştişani Gorjiu 1876, fiu de moşnean, din cătunul Hobiţa…

– Rep. Şi care au fost, după aceea, «paşii» celui care va fi supranumit mai târziu, de către Flora Merrill şi «sculptorul spiritului»?

– CB: În 1887, la etatea de 11 ani, a plecat din sat cutreerând ţara timp de şase ani, fără să dea de veste!

– Rep. Sună ca o evadare în absolut, această fugă de acasă, dar, cum a început incursiunea în acest absolut al creaţiei geniale?

– CB: În luna lui octombrie 1894, C.I. Grecescu, minunat că a putut să construească o vioară, îl face să intre la Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova – termină cursurile de 5 în 4, trecând clasa I şi a II-a într-un an.

– Rep. Începe să semene totul cu un fel de aventură în «meandrele» absolutului, neică!

– CB: În 1898 intră la Şcoala de Belle Arte din Bucureşti. Ia diploma de absolvire în 1902. Îşi face serviciul militar, expune pentru prima oară ecorcheul anatomic la Ateneul Român în 1903, face bustul generalului Davilla pentru spitalul militar şi pe la începutul lui iulie 1904, îl întâlnim în Bavaria în drum spre Paris, cu un sac pe spate, mergând pe jos.

– Rep. Şi cum va debuta miraculoasa «aventură» pariziană!

– CB: Se înscrie la Beaux-Arts la Paris 1905. E primit pentru prima oară în 1906 cu un bust la salonul societăţii de Beaux-Arts.

– Rep. Acest cuvânt «primit» sună cam ciudat, dar, fie şi aşa, că doar discutăm!

– CB: Primit cu mai multe lucrări patru ani de-a ândul de asemenea la salonul de toamnă.

– Rep. Se pare că acest cuvânt «primit» poate însemna uneori şi un refuz, aşa este?

– CB: Refuzat în 1910, expune la independenţi în 1912 pentru prima oară pietri şi marmură cioplite din întregul.

– Rep. Dar, nu are şi prilejul de a dovedi că este un artist care se desăvârşeşte ca un autodidact, prin şlefuirea propriului talent?

– CB: În 1913 expune paserea măiastră în bronz poleit – el este cel dintâi sculptor care s-a ocupat cu sensul diferitelor materiale.

– Rep. Cum a încercat să se facă mai mult cunoscut şi mai departe?

– CB: În acelaşi an expune la salonul independent din Londra şi ia parte la marea expoziţie internaţională de la New-York.

N-am pierdut legătura şi nu mi-am scos rădăcinile pentru a umbla năuc pe tot globul”

– Rep. Să ieşim puţin din reperele strict biografice, că poate dămimpresia că vorbim despre altcineva, neică Costache şi să ne întoarcem la importanţa şi semnificaţia zilei de astăzi!

– CB: La Hobiţa, în Gorj, m-am născut, dar la Craiova pentru a doua oară!

– Rep. Ce spuneam eu, că biografia matale seamănă, pe undeva, cu o aventură în labirintul absolutului!

– CB: Am fost trimis şi eu de mic la procopseală în lume. N-am pierdut legătura şi nu mi-am scos rădăcinile pentru a umbla năuc pe tot globul.

– Rep. Ei, şi dumitale, cuvântul acesta «năuc» seamănă ca o dojană!

– CB: A profitat şi arta mea şi m-am salvat ca om!

– Rep. Cum ai încercat, ca paracliser, să te «salvezi», căutându-L în taină pe Bunul Dumnezeu?

– CB: După ce dau cădelniţa, trag perdeaua. Când părintele citeşte în faţa altarului aprind lumânarea la sfinţi.

– Rep. Cât de mult te-a fascinat dangătul clopotelor?

– CB: După ce trag clopotele aprind lumânările.

– Rep. Ia spune, bunul meu neică, ce i-ai spus lui Gheorghian, în septembrie 1906?

– CB: Fă zvon în ţară că steagul Oltului a început să se urzească la buricul pământului. Sunt primit la salon cu trei opere.

– Rep. Aşadar, a început marea aventură a creaţiei matale, de bună seamă, dar, în 1916 a început şi războiul, prin intrarea României în Marele Război de Întregire!

– CB: Nu voi merge la război, întrucât consiliul de revizie nu m-a găsit apt, dar sunt foarte mulţumit că ţara mea a intrat în război.

– Rep. Spune-mi, neică Costache, cum ai «gustat» împlinirea unei jumătăţi de veac de viaţă, dacă astăzi ai avea vârsta respectabilă de 142 de ani?

– CB: Cu ocazia aniversării mele – tocmai am împlinit vârsta de o jumătate de secol – şi pentru a marca sfârşitul uceniciei mele după 30 de ani de muncă, mi-am luat curajul să prezint un mic ansamblu din ceea ce am putut strânge din tot acest lucru.

– Rep. Îţi mulţumesc din inimă, neică Costache, că ai venit atât de departe, ca să schimbăm două vorbe, ca între doi gorjeni!

– CB: Mă scuz că am venit cu atât de puţin şi atât de târziu – atât de puţin pentru că o mai mare parte a lucrărilor mele nu se mai află în stăpânirea mea şi nu le pot avea – şi atât de târziu pentru că drumul pe care l-am ales a fost lung şi greu. (VA URMA)

Profesor, Vasile GOGONEA

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


* Copy This Password *

* Type Or Paste Password Here *