Întoarcerea Fiului Risipitor: Dumnezeu ne primeşte cu Har şi în plinătatea Bunătăţii Proniei Sale divine!

În Duminica a 34-a după Rusalii, a Întoarcerii Fiului risipitor (Ap.1 Corinteni 6, 12-20; Sf.Ev.Luca 15, 11-32), vom avea la Sfânta şi Dumnezeiasca Evanghelie o parabolă minunată, care, privită dintr-un sens hristologic, ne arată că Dumnezeu ştie întotdeauna a ne avea în plinătatea Bunătăţii Sale, iar Taina Sfintei Pocăințe Îl are pe Hristos ca fiind întotdeauna Iertătorul nostru, mai ales că această pildă ne învaţă, spre final, că fiul cel mare, «cuminte» şi «ascultător», nu s-a bucurat de aprecierea de care a beneficiat cel mic, pe care l-am socoti vinovat de toate relele, dar, care, spre surprinderea noastră, a fost primit fără şovăire în casa pe care singur o renegase, tocmai pentru ca noi să înţelegem deosebirea dintre logica omenească şi logica pedagogiei divine! După logica noastră lumească, toate cele prezentate în parabolă, ca şi multe altele, ţin de un vădit spirit de «nedreptate», pe când în logica negrăită a pedagogiei divine, ele ţin de duhul iubirii şi iertării nemărginite, pentru a înţelege cu toţii că Dumnezeul Noului Legământ este, cu prisosinţă, un Dumnezeu al Bunătăţii depline, al iubirii şi al iertării! Evanghelia aceasta, nu are doar menirea să ne răscolească aura conştiinţei, nici doar să ne sensibilizeze până la vărsarea lacrimilor, ci, să ne încurajeze a ne întoarce cu nădejde spre Dumnezeu, în Biserica întemeiată de El.

 “Tată, am greşit la cer şi înaintea Ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău!”

În Duminica aceasta, cea de-a doua a Triodului, datorită greutăţilor şi a provocărilor de tot felul, dar mai ales a păcatelor nenumărate, mulţi dintre noi, dacă nu cumva toţi, cădem adesea în depresie, gândindu-ne că Dumnezeu, cu dreptate fiind, credem că şi-a întors faţa de la noi, motiv pentru care suntem predispuşi să rostim, o dată cu fiul rătăcit din Evanghelie: “Tată, am greşit la cer şi înaintea Ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău!”, iar, dacă ne vom opri doar la această grabnică şi superficială constatare, corectă potrivit spiritului dreptăţii lumeşti, şi nu vom avea curajul să ieşim prin pocăinţă din starea de rătăcire, avem motive să fim îngrijoraţi. Pentru că în cazul în care nu am pătruns cu profunzimea minţii noastre Sfânta Scriptură şi având sub ochi paginile Vechiului Testament, nu cunoaştem încă Noul Testament şi, în consecinţă, nu vom desluşi subînţelesul acestei parabole atât de încurajatoare pentru sufletul nostru. Aşadar, pentru a intra puţin în conţinutul parabolei, vedem că dintre cei doi fii ai unui om, cel mic se hotărăşte să plece de acasă, nu fiul cel mare. Cel mic nu mai are răbdare să treacă prin toate fazele copilăriei, vrea să ajungă matur, şi se hotărăşte să-şi ceară drepturile şi să înceapă să guste din cele lumeşti, aşa cum a văzut pe cei mai mari făcând. Aşa se întâmplă şi astăzi şi întotdeauna, când tinerii sunt grăbiţi să guste din viaţa celor maturi, crezând că vor fi foarte fericiţi, aruncându-se în vâltoarea lumii, fără să fie pregătiţi, fără să ştie ce-i aşteaptă fără pic de experienţă. De multe ori, vedem că tinerii se grăbesc să guste din relaţiile intime, se grăbesc să se mute împreună cu iubitul sau cu iubita, se grăbesc să se angajeze în activităţi pentru care nu sunt pregătiţi, se grăbesc să plece de acasă, vor să fie independenţi, iar părinţii, ca mai întotdeauna, sunt îngăduitori, se gândesc la faptul că astăzi o fi alte vremuri, că lumea s-a mai schimbat şi din dragoste îi susţin, aşa cum pot. Vedem în această parabolă că Tatăl îi dă partea de avere fiului care pleacă bucuros într-o ţară îndepărtată, risipindu-şi averea şi trăind în desfrânări. Şi astfel, tinerii, în graba lor se aruncă în lume cu mare nădejde că vor găsi tot ceea ce au sperat, căutând să guste din toate plăcerile lumii, poate-poate se vor sătura, poate îşi vor găsi mulţumirea şi fericirea mult sperată în vreuna dintre ele. Deci, Fiul risipitor, după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea unde el ajunsese, simţind lipsurile vieţii. Aşa este şi azi, cei tineri, plecaţi de acasă, în grabă să cucerească lumea cu toate promisiunile ei, ajung să fie nemulţumiţi, plăcerile lumii nu-i mai bucură, cu banii nu se mai descurcă, n-au nici o rânduială în viaţa lor, şcoala au neglijat-o şi  sunt dezamăgiţi, atunci când lucrurile încep să nu mai meargă aşa cum le apăreau în promisiunile impresarilor. Viaţa nu mai e demult o bucurie, ci, se dovedeşte un lanţ de necazuri, iar, abia atunci tinerii se gândesc la viaţa de acasă, când sprijinul lor erau mama şi la tata! Iar Fiul rispitor cugetă în sinea lui: «Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame»! Acesta e momentul în care, cei ce s-au grăbit, realizează că lumea nu e aşa de frumoasă cum au crezut, că toate se fac la timpul lor, că nimic nu e întâmplător, că părinţii mai aveau şi dreptate când ziceau câte ceva care îi supăra! La ceasul buncuvântat al luminării minţii, tinerii se-ntorc şi cer ajutorul părinţilor, vin şi-şi cer iertare, fiindcă atunci înţeleg că  dacă e un loc unde poţi să te-ntorci mereu fără să-ţi reproşeze nimeni nimic, acela e numai acasă. Părinţii nu se vor supăra niciodată că fiul grăbit a pleacat şi nu o duce prea bine, ci, se vor bucura că s-a intors şi că de acum îl pot ajuta!

“Căci acest fiu al meu, mort era şi a înviat, era pierdut şi s-a aflat”

În concluzie, urmând firul istoric al acestei parabole, remarcăm, la un moment dat, o expresie aparent nesemnificativă, dar care se dovedeşte uimitor de revelatoare. După ce fiul risipitor hotărăşte să se întoarcă, se spune că «sculându-se a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă de el», de unde putem deduce că tatăl era într-o aşteptare continuă, altfel nu l-ar fi văzut de departe. Bietul tată, în fiecare zi, cu mâna streaşină la ochi, scruta zările, doar-doar îşi va vedea fiul întorcându-se acasă. În unele situaţii, se întâmplă adesea ca atunci când păcătuim, diavolul să ne îndemne a gândi numai la Dumnezeul iertării, iar când să ne pocăim, tot el ne pune în faţă pe Dumnezeul dreptăţii, ca să ne înfricoşeze şi să ne descurajeze. Noi ştim, însă, că numai ducând o viaţă creştinească râvnitoare, în duh de smerenie şi pocăinţă, Dumnezeul iubirii ne iartă şi ne iubeşte! Poate că ne imaginăm să ne recunoaştem fiecare dintre noi într-unul din cei doi fii. Cei mai mulţi, poate, vom spune: “Sunt ca fiul cel risipitor”. Dacă suntem ca fiul cel risipitor şi am făcut neascultare, cum a făcut el, să facem şi ce a făcut el în cele din urmă, când şi-a revenit şi- a venit “în sine”. Cuvântul acesta, dacă stăm să-l analizăm, poate fi considerat un cuvânt greu. Omul care păcătuieşte îşi iese “din sine” şi omul care se întoarce de la păcat, îşi intră “în sine”, adică, este aşa cum ar trebui să fie. Dar, oameni buni, câţi dintre noi nu am risipit averea Tatălui nostru, adică, averea pe care ne-a dat-o Dumnezeu? Dumnezeu ne-a dat corp şi poate ne-am bătut joc de el! Dumnezeu ne-a dat suflet, ne-a dat sănătate şi am pierdut-o, am risipit-o, Dumnezeu ne-a dat înţelepciune şi n-am folosit-o, Dumnezeu ne-a dat cele de mâncare şi de trebuinţă corpului nostru, vieţii noastre, vieţuirii noastre şi n-am folosit aceasta după cuviinţă. Pe Fiul risipitor din Evanghelia Duminicii acesteia, poate îl acuzăm de acea nechibzuinţă prin care a cerut deoparte, separat, averea de la tatăl său, şi a obţinut-o numaidecât. Pentru că Dumnezeu, Tatăl Nostru, îi dă omului libertatea să facă ceea ce vrea el! De aceea, uneori observăm că Dumnezeu nu opreşte nici criminalii, nici beţivii, nici nenorociţii, nici hoţii, nici escrocii, fiindcă a sădit şi în ei Legea conştiinţei. A sădit în ei, ca oameni, binele şi i-a îndemnat să facă bine şi să lase răul. Unii dintre noi, chiar observăm pe mulţi care fac răul şi Dumnezeu nu intervine în viaţa lor. Uneori chiar greşim şi spunem că mai bine o duc cei care nu vin la biserică şi nu se spovedesc, nu se împărtăşesc, nu se roagă, deci, o duc bine, ca şi fiul risipitor din Evanghelia Duminicii a 34-a după Rusalii, pentru că o vreme, poate roşcovele sunt fructe dulci, plăcute, dar îndată ce termini de mâncat, ele au un gust amar plin de suferinţă! De aceea, Sfânta Evanghelie a făcut această comparaţie cu acele roşcove pe care le mâncau porcii. Dacă cineva ar fi trimis vreodată, atunci când cere de mâncare şi i s-ar spune să mănânce cu porcii, evident, că nu s-ar duce! Astfel, realizăm, cât de mult s-a coborât Fiul risipitor în ţara păcatului, încât mânca la una cu porcii, dar nu reuşea să se sature, pentru că erau mulţi porci şi mâncare puţină, era secetă, foamete. Să fie învăţătură pentru fiecare dintre noi, cum ajunge omul să mănânce cu porcii, adică, să fie părtaş răului, să fie părtaş urâciunii, să decadă din demnitatea lui de om, ştiindu-se că omul este chipul şi asemănarea Lui Dumnezeu! Dar, omul având gândire, simţire şi voinţă liberă, poate face şi ceea ce vrea, pentru că este încoronat prin opera creaţiei şi la nici o vieţuitoare, Dumnezeu n-a dat: raţiunea, sentimentul şi voinţa.

Profesor, Vasile GOGONEA

PS În Duminica a 34-a după Rusalii, 4 februarie 2018, Înaltpreasfinţitul Părinte, dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, va oficia Sfânta Liturghie Arhierească la Biserica din Parohia Valea Mare, Comuna Runcu, Protopopiatul Tg. Jiu Nord

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


* Copy This Password *

* Type Or Paste Password Here *