Interviu cu medicul Cornel Munteanu, doctor în medicină internă, la zi aniversară: “În medicină e nevoie de aparatură, dar, mai mult e nevoie de «simţ clinic», să asculţi şi să tratezi cum trebuie pacientul”

-Rep. Domnule doctor, iată, nu peste multă vreme, revenim şi continuăm dialogul nostru, mai ales că astăzi este ziua dumneavoastră de naştere, când sunteţi la o vârstă respectabilă, iar pentru că dovediţi, încă, multă putere de muncă, în numele celor care vă cunosc şi vă apreciază, vă adresez un sincer: «La mulţi ani»!

-CM: Tuturor, celor care se gândesc astăzi la mine, le mulţumesc foarte mult!

-Rep. Ca să trecem la problemele de referinţă, care este opinia dumneavoastră în legătură cu dotarea cu aparatura de specialitate, atât de necesară unităţilor spitaliceşti, mă refer, cu deosebire, la aparatura de ultimă generaţie?

-CM: Nu aici, cred eu, că este marea problemă, domnule profesor, pentru că, mai degrabă, am în vedere competenţa profesională a celor care manevrează aceste aparate, a celor care văd un aspect practic şi de mare subtilitate în această aparatură, pentru că nu este suficientă, mai ales în spitalele mai mici.

“Vreau să spun fler, pentru că în medicină, contează foarte mult”

-Rep. Interesantă, mi se pare punera problemei!

-CM: Aş putea spune că problema se aseamănă cu vânătoarea!

-Rep. Faceţi ceea ce faceţi şi tot la vânătoare ajungeţi, dar, sper să nu fie vorba doar despre faimoasele …poveşti vânătoreşti!

-CM: Da, da, pentru că un vânător bun, dar, cu o puşcă mai de slabă calitate, până la urmă, poate împuşcă ceva, dar, un vânător prost, chiar dacă are cea mai bună puşcă, ratează şi nu împuşcă nimic!

-Rep.Aceasta, mi se pare mai mult decât o poveste vânătorească, ţine de logica argumentării, aveţi perfectă dreptate!

-CM: Să nu uităm, că în prima jumătate a secolului al XX-lea, spitalele nu au avut o aparatură deosebit de performantă, comparabilă cu cea care se afla în Europa sau în America, dar, am avut medici de înaltă calitate, care au dat dovadă de un profesionalism deosebit, iar aici aş aminti pe Haţieganu, Goia, Lupu şi alţii, care erau buni clinicieni, ceea ce nu mai prea avem astăzi! Erau semiologi buni, care puneau diagnosticul pe baza simptomelor şi cu deosebire pe anamneză, accentuez, pe anamneză! Ei ştiau să asculte un cord, un plămân bolnav, pentru că ştiau carte, dar, aveau şi fler! 

-Rep. Inspiraţie şi imaginaţie, vreţi să spuneţi!

-CM: Vreau să spun fler, pentru că în medicină, acesta contează foarte mult! Să ştiţi că sunt unii care au în vedere douăzeci de simptome şi de investigaţii, dar, nu reuşesc să pună un diagnostic, iar alţii, cu 3-4 semne sau simptome au acest fler clinic, această experienţă!

-Rep. Consideraţi că acum, nu mai avem astfel de medici cu «fler clinic», aşa cum îl numiţi?

-CM: Acum, parcă nu se mai întâmplă, pentru că nici radiologii nu mai vin cu «probe» convingătoare în acest sens! Ultimul exemplu fiind chiar cazul dumneavoastră!

-Rep. Mulţumesc, domnul doctor, măcar în acest fel, ajung şi eu un…exemplu! Merit «injecţia» unei epigrame, în acest caz!

-CM: Cu multă plăcere!

-Rep. Cum erau examenele pe vremea studenţiei dumneavoastră, domnule doctor, Cornel Munteanu?

-CM: Ca să vedeţi ce exigenţă era la examene, vă dau ca exemplu examenul de la radiologie, unde i-a picat pe toţi colegii de dinaintea mea, pe mine m-a reţinut pentru că ştiusem subiectul foarte bine, am răspuns apoi la toate întrebările puse celor dinaintea mea şi neştiute de către cei pe care i-a picat, şi pe mine m-a trecut, dar cu ce notă credeţi?

-Rep. Bineînţeles, cu nota maximă!

-CM: Nu, domnule profesor, numai cu nota 6. Nici atunci nu am înţeles şi nici acum nu înţeleg, de ce numai cu nota 6!

-Rep. Cred că era foarte exigent, poate exagerat!

-CM: Chiar circula pe atunci un fel de epigram pe seama lui: «Mititel, pipernicit, /

Şi la faţă ascuţit, / Toţi se-ntreabă cu uimire:Ce-o fi, umbră, sau…umbrire?»

-Rep. O să mai…epigramăm la sfârşitul dialogului nostru!

-CM: Să vă mai spun că s-a vorbit mult despre conferenţiarul, pe atunci, Hărăguş, specialist în diagnostice rare, care a pus unui bolnav diagnosticul de stenoză de arteră renală, lucru care i-a uimit pe colegii lui, iar aceasta a făcut-o, numai cu ajutorul stetoscopului. La autopsie, diagnosticul s-a confirmat.

“Să scoţi de la bolnav, prin anamneză, ceea ce se doreşte”

-Rep. Pentru că erau medici de mare valoare!

-CM: Aceştia erau medicii fătră aparatură, dar, important este să ştii carte, să ai experienţă, să ai fler, să scoţi de la bolnav, prin anamneză, ceea ce se doreşte!

-Rep. În multe cazuri, mai contează şi măiestria specialistului, domnul doctor!

-CM: Era un profesor Spârchez, medic interesant, care se apropia de femeile bolnave şi le întreba, dacă se duc dimineaţa să se uite la oglindă, iar, dacă spuneau că se duc, însemna că încep să se facă bine! Când se ducea la autopsie, dacă se greşea diagnosticul, mereu întreba, «domnilor, am greşit, hai să vedem acum, de ce am greşit!».

-Rep. Şi în medicină, ca în toate domeniile, «omul sfinţeşte locul»!

-CM:  Domnule profesor, în medicină e nevoie de aparatură, dar, mai mult e nevoie, în primul rând, aşa cred eu, de ştiinţă, de «simţ clinic», să ştii să asculţi şi să tratezi cum trebuie pacientul!

-Rep. E nevoie de oameni competenţi, domnule doctor, ca în oricare alt domeniu, dar, în medicină este vorba despre viaţa omului, iar competenţa înseamnă viaţă, pe când lipsa competenţei, ce să mai vorbim!

-CM: Aş dori să vă spun că «instrumentele» medicilor, mai de demult erau: «ascultaţie», «palpaţie» şi «percuţie»…

-Rep. Erau ca nişte sfaturi, ca într-un manual, cum se spune!

-CM: Da, da, «ascultaţie», «palpaţie» şi…am uitat să precizez, «observaţie», domnule, la care aş adăuga, cum spuneam, anamneza…Pentru că a venit la profesorul Haţieganu un bolnav intoxicat cu tetraclorură de carbon, iar, atunci când a fost întrebat de către cei din jurul său, de unde ştie acest lucru, a răspuns clar: «Am mai avut cândva un astfel de caz şi aşa arăta!». Altădată, era la vizită şi îl întreabă pe bolnav: «Spune, ai mâncat mere astăzi»?«Da, am mâncat!», iar atunci, îl întreabă asistentul: «De unde ştiţi acest lucru, domnule profesor doctor?». «Păi, săracul, dacă e de la ţară, aruncă resturile de la mere pe sub pat»! De aici, şi o glumă care crcula prin spital, care spunea că atunci când asistentul lui s-a dus în oraş la o urgenţă şi la întoarcere, îl întreabă profesorul: «Ce avea bolnavul?». «Era intoxicat cu carne de cal», zice asistentul. «Da? Îl întrebaşi acest lucru? De unde ştii?». «Avea hamurile sub pat!». Sunt lucruri desprinse din viaţă, domnule profesor, iar medicul are în faţa lui omul căruia trebuie să-i redea viaţă! 

-Rep. Aşa vine vorba, domnule doctor, dar, numai Dumnezeu este cel care dă viaţă!

-CM: Aşa este, mi se pare perfect adevărat!

-Rep. La fel de adevărate şi inspirate, sper să fie şi epigramele cu care vom încheia clipa aniversară de astăzi!

-CM: De acord! Iată, un sfat politicienilor: «Eu aşa le zic: / Furaţi mai puţin, / Să rămână-un pic / Pentru ăi de vin!». Alta, cu Bozo (câinele meu) la vânătoare: «Când prin codrii-odat vânam, / Pica tot în ce trăgeam, / Bozo şi-azi vânat ridică, / Trag, ratez, arar mai…pică!», iar, cum e şi firesc, să încheiem cu…De-ale vârstei: «Bărbat tânăr, când eram, / Doamne, câte…doamne-aveam! Nici acum, trecând destul, / De…domniţe, nu-s sătul»!

Prof. Vasile GOGONEA

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


* Copy This Password *

* Type Or Paste Password Here *