Eugen Simion, ’85: Un savant cu nume şi renume

 

Există o legătură indestructibilă între zona geografică („de unde eşti de pământ ?”, se întreba odată în satul meu mehedinţean) şi apariţia unor personalităţi marcante. Bucovina a dat, poate, cei mai iluştri creatori în  mai toate domeniile, Răşinarii Sibiului a dat ţării mulţi academicieni. Observaţia  este valabilă şi pentru localitatea prahoveană Chiojdeanca, care a inclus în pantheonul ştiinţific şi cultural două nume: juristul şi istoricul Andrei Rădulescu (1880-1959), fost vicepreşedinte şi apoi preşedinte al Academiei Române (1946-1948), şi pe criticul şi istoricul literar, eseistul, editorul, omul de bine şi managerul (în termeni moderni, chivernisitorul de altădată) de excepţie, Eugen Simion.

Deşi biografia şi întreaga sa activitate ştiinţifică şi culturală este binecunoscută, vom semnala doar câteva repere, ghidându-ne, îndeosebi, după fişa întocmită de Mircea Zaciu şi Nicolae Bârna pentru Dicţionarul General al Literaturii Române (iniţiat şi coordonat de însuşi Eugen Simion), vol. S/T (Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2007), din eseul lui Mihai Cimpoi, Modul de existenţă: Eugen Simion (Bucureşti, Editura Semne, 2013), precum şi din cartea lui Marin Diaconu, Eugen Simion. Profil spiritual (Bucureşti, Tracus Arte, 2015).

Eugen Simion s-a născut în familia Sultanei (n. Moise) şi a lui Dragomir Simion, la 25 mai 1933 („data nu este riguros exactă”,  spune fiica sa, Mihaela Constantinescu, profesor universitar, traducătoare şi eseistă, naşterea fiind înregistrată „cu două zile mai târziu dintr-o eroare de transcriere”). Părinţii săi  au trecut la cele veşnice la o vârstă respectabilă (tatăl, la 92 de ani, mama, la 94 de ani), longevitate creatoare care i-a transmis-o şi fiului lor. Şcoala primară o face în satul natal (1940-1944), liceul la Ploieşti (1944-1952) dimpreună cu Nichita Stănescu, iar facultatea la Bucureşti (1952-1957), având profesori de seamă: Tudor Vianu, Al. Rosetti, Iorgu Iordan, J. Byck. Admiterea la facultatea  a fost cu peripeţii, fiind respins, pe bază de dosar, de Petru Creţia, admis doar la intervenţia lui Ghiţă Florea.

În anul al V-lea  al Facultăţii de Filologie (1956-1957) a fost cooptat colaborator extern în colectivul „Eminescu”, coordonat de Perpessicius, spre a continua ediţia academică inaugurată în 1933 („A fost pentru mine, june student filolog, în pragul absolvirii, o şansă enormă de a citi manuscrisele lui Eminescu şi de a mă iniţia într-o disciplină extrem de dificilă şi, în acelaşi timp, foarte onorantă pentru un intelectual român: editarea textelor eminesciene. Această experienţă a durat, cu intermitenţă, până în 1964, când am publicat prima carte «Proza lui Eminescu»”. Vezi Pavel Ţugui, File de istorie culturală, Bucureşti, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2009, p. 407-436).

Dar, aşa cum avea să i se întâmple şi mai târziu, conform zicalei „nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită”, a fost „implicat” în „contrarevoluţia de la Budapesta” din 1956, ca participant la o adunare studenţească, alături de D.D. Panaitescu, ultimul arestat pentru „omisiune de denunţ” (precum I.D. Sîrbu). Spunând adevărul (şi nu „adevărul lor”), ca martor al apărării, Eugen Simion a fost exclus din UTM, repartizat într-un sat izolat de lângă Măcin (deşi era şef de promoţie). Neacceptând postul, a fost şomer timp de cinci ani, dar a continuat transcrierea Aventurile Faraonului Tlà şi Dicţionarul de rime. În 1962, este redactor la „Gazeta literară”, iar din 1964, revine la facultate, ca asistent, lector în 1967, conferenţiar în 1971 şi profesor în 1990.

Referitor la persecuţia politică împotriva sa, Eugen Simion n-a făcut un caz de dizidenţă, cum au făcut acei scriitoraşi care i-au trimis o scrisoare preşedintelui Uniunii Scriitorilor, D.R. Popescu („au vrut să-i dea o palmă lui Ceauşescu pe obrazul lui D.R. Popescu”, comenta maliţios-realist Fănuş Neagu). „Vreau să spun că nu solicit răsplata jertfei patriotice şi nici n-am de gând s-o fac vreodată. Consider doar că istoria din 1956-1957 (prelungită până în 1962) face parte din existenţa mea. Mi-o asum şi sunt mulţumit că tânărul de 23 de ani a reuşit, fără să facă vreun compromis major, să-şi salveze şira spinării […] Atunci am descoperit, pe propria piele, ce înseamnă nemernicia, laşitatea şi, pur şi simplu, ura abisală a răului, a abominabilei injustiţii”, mărturiseşte Eugen Simion (Pavel Ţugui, op.cit, p. 436).

Sub conducerea ştiinţifică a lui Şerban Cioculescu, obţine titlul de doctor în filologie, în 1969, cu o teză despre Eugen Lovinescu (tipărită în 1971, sub titlul Eugen Lovinescu, scepticul mântuit). Între 1970-1973 este lector la Universitatea Paris IV, Sorbonne, perioadă evocată în Timpul trăirii, timpul mărturisirii (1977). În 1974 obţine o bursă de studii în R.F. Germania, scriind un jurnal german, Sfidarea retoricii (1985).

Debutează revuistic în „Tribuna”(1958), cu un studiu despre Caietele Eminescu, şi editorial cu Proza lui Eminescu (1964).

După 1989, refuză să intre în politică, militează doar pentru „incitarea la toleranţă”. Înfiinţează sau devine membru doar la unele instituţii sau asociaţii nonpolitice: Grupul Interdisciplinar de Reflecţie (1990), preşedintele Comitetului Naţional Român UNESCO pentru Deceniul Mondial al Dezvoltării Culturale (1990), membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor Literari de la Paris (1992), membru de onoare al Academiei de Ştiinţe a Moldovei (1999), al Academiei de Ştiinţe Morale şi Politice a Franţei (2004), al Academiei Greciei (2005, singurul român!), al Academiei Regale a Doctorilor din Barcelona, al Academiei Europene (Londra), al Academiei Regale de Ştiinţe din Danemarca etc., doctor honoris causa al mai multor universităţi din ţară şi străinătate, director al Institutului de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”, preşedintele executiv al Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă (înfiinţată în 1991, alături de acad. Maya Simionescu), directorul revistei „Caiete critice”.

A primit de cinci ori premiul Uniunii Scriitorilor în 1965, 1976, 1980, 1984, 1985 (în prezent, exclus din obştea scriitoricească), premiul Academiei (1977), premiul „Omnia” al Uniunii Scriitorilor din Moldova, este cetăţean de onoare al Craiovei şi al altor oraşe din ţară.

I s-a acordat Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Mare Cruce, Ordinul brazilian „Crucea Sudului”, Ordinul şi Diploma daneză „Comandor de gr. I al Ordinului Danebrog, Legiunea de Onoare a Franţei (în 2002) etc.

La 9 martie 1991 este ales membru corespondent al Academiei Române,  iar membru titular la 12 martie 1992, discursul de recepţie fiind Laudă criticului român. În acest înalt for ştiinţific, Eugen Simion a îndeplinit funcţia de vicepreşedinte (1 februarie 1994-16 ianuarie 1998), preşedinte interimar (15 octombrie 1997-16 ianuarie 1998) şi preşedinte (16 ianuarie 1998-4 aprilie 2006), preşedinte al Secţiei de Filologie şi Literatură (din 2006), fiind considerat unul dintre cei mai apreciaţi preşedinţi ai Academiei Române. În această calitate, dovedind competenţă managerială de excepţie, Eugen Simion a iniţiat şi finalizat proiecte naţionale de avengură şi de maximă necesitate: Dicţionarul General al Literaturii Române (în anul centenar va apare ediţia a II-a, în zece volume), Dicţionarul General al Limbii române, un dicţionar etnologic, Tratatul de istorie a românilor (în zece volume, înlocuindu-l pe cel al lui M. Roller), atlase lingvistice, etnofolclorice etc.

Pentru literatura română, a editat colecţia Opere fundamentale (a doua colecţie europeană după Pleiade), în care a clasicizat, pe criterii axiologice, scriitorii români şi universali, în peste 200 de volume, fiecare volum fiind prefaţat de un studiu pertinent al său.

A materializat gândul lui C. Noica de facsimilare a manuscriselor eminesciene, în 38 de volume, pe care le-a dăruit principalelor biblioteci politice din ţară, din Basarabia, Bucovina sau din străinătate. La ora de faţă, întreaga creaţie eminesciană este editată ştiinţific şi facsimilată.

Eugen Simion a luat apărarea unor scriitori atacaţi pe nedrept (Nichita Stănescu, Marin Preda, Marin Sorescu, de pildă), a respins atacurile murdare la adresa lui Eminescu, a prezidat congrese şi festivaluri naţionale dedicate marilor scriitori la Bucureşti, Chişinău, Craiova, Ploieşti, Dumbrăveni (Suceava) etc.

Ca vicepreşedinte şi apoi ca preşedinte al Academiei Române a adus în acest înalt for ştiinţific nume de rezonanţă naţională şi internaţională: membrii activi (Al. Balaci, Mircea Maliţa, Gh. Vlăduţescu, Răzvan Theodorescu, Dinu C. Giurescu, Solomon Marcus, Fănuş Neagu, Marius Sala, Leon Dănilă, Gh. Mihăilă, Al. Zub, Fl. Constantiniu, Mugur Isărescu, D.R. Popescu etc.), membrii corespondenţi (N. Manolescu, Mircea Păcurariu, Gh. Păun, Dan Horia Mazilu, Victor Spinei, C. Ionescu-Tîrgovişte, Gr. Brâncuşi, I. Sălişteanu etc.), membrii de onoare (D. Berciu, Mircea Zaciu, Teoctist Arăpaşu, Paul Cernovodeanu, I. Robu, D. Vatamaniuc, D. Protase, Radu Beligan etc.), membrii de onoare din străinătate (Rosa del Conte, Yehudi Menuhin, E. Turdeanu, Adam Puslojici, Alain Guillermou, Al. Şafran, Papa Ioan Paul al II-lea, Ellie Wiesel, N. Dabija, Petru Soltan, Bartolomeu I, M. Metzeltin etc.), membrii postmortem (Dinu Lipatti, Carol Davilla, Al. Macedonski, Edgar Papu, Al. Piru, Vl. Streinu, Emil Cioran, Eugen Ionescu etc.).

Eugen Simion este autorul unor lucrări fundamentale şi necesare pentru cultura română: Orientări în literatura contemporană (1965), Scriitori români de azi, vol. 1-4 (1974, 1977, 1983, 1989), Dimineaţa poeţilor (1980), Întoarcerea autorului (1981), Moartea lui Mercuţio (1993), Convorbiri cu Petru Dumitriu (1994), Mircea Eliade, un spirit al amplitudini (1995), Fragmente critice, I-VI (1997, 1998, 1999, 2000, 2007, 2009), Ficţiunea jurnalului intim, I-III (2001), Genurile biograficului (2008), Mircea Eliade, nodurile şi semnele prozei (2006), Tânărul Eugen Ionescu (2006), Ion Creangă; cruzimile unui moralist jovial (2011), În ariergarda avangardei (2012) etc. Bineînţeles, ca majoritatea acestor cărţi au fost reeditate şi augmentate, atât în ţară, la Chişinău sau în alte ţări.

Eugen Simion este un „spiritus rectus” al vremurilor noastre, precum altădată Titu Maiorescu (pentru epoca marilor clasici) sau G. Călinescu (pentru perioada interbelică). El s-a impus şi a impus discipolilor săi ( care nu l-au trădat) studierea critică a fenomenului literar  doar pe criterii estetice, fără prejudecăţi sau implicare politică, după o documentare riguroasă, cu pertinente comentarii pe text şi în context. „Să fim naţionali cu faţa spre universalitate”, ne îndeamnă Profesorul. Precum o cumpănă cu două ciuturi, Eugen Simion ne mai îndeamnă să-i urmăm modelul (el însuşi având cultul prieteniei). „Îi sfătuiesc pe tinerii mei prieteni să mizeze pe el [adică pe modelul Eugen Simion, cum îi mărturiseşte lui Andrei Grigor]. Nu vor avea motive, îi asigur, să regrete. Mai ales că nu le cer nimic în schimb. Le sugerez doar să creadă în adevăr. Şi le cer să nu trişeze cu ideile. Nu-i deloc rentabil”.

În „cuvânt înainte” la excelenta carte a lui Mihai Cimpoi, Mihai Eminescu. Dicţionar enciclopedic (Chişinău, Editura Guvinas, 2012), Eugen Simion îl compară pe criticul basarabean cu un răzeş din timpul Ştefan cel Mare, adică „voinic, ţeapăn, niciodată grăbit, cu vorba domoală […] Ţine drumul drept, pe la mijloc, şi, de-i pornit într-o direcţie, n-o schimbă până nu ajunge la locul cuvenit”. O caracterizare asemănătoare celei făcute de G. Călinescu lui N. Iorga.

La rândul său, confratele şi prietenul său de la Chişinău, Mihai Cimpoi îl descrie, în opinia noastră, complet şi excelent: „Ceea ce impresionează, în primul rând, în cazul lui Eugen Simion este spectacolul intelectual excepţional pe care îl dă an de an şi zi de zi, cu o consecvenţă şi verticalitate statornică, pe care nu i le-au surpat fazele de tradiţie – or, ele au fost multe pe parcursul activităţii sale! – şi facticităţile conjuncturale presante. Îl caracterizează o rezistenţă lăuntrică faţă de tot ce contravine statutului ontologic şi deontologic al literaturii şi criticii literare, al omului de cultură, care este un însemn clar al personalităţii sale. Căci numai o personalitate poate rezista cu adevărat presiunilor, certurilor, confuziilor de planuri, derutei generale, negativismului resuscitant şi poate impune un echilibru al judecăţilor de valoare şi al demersului intelectual”.

Ultimul cuvânt îl are, indiscutabil, Eugen Simion. „Mai toţi comentatorii mei spun că sunt un munte de calm şi echilibru, lin şi statornic ca un drum în câmpie. Nu-i adevărat, sunt un vârtej de nelinişti, trăiesc în gura unui vulcan, viaţa mea interioară este uneori un coşmar… Am încercat în mai multe rânduri să contest fantasma echilibrului meu imperturbail, dar n-am reuşit. Când cineva, un tânăr, încearcă să-mi facă un portret, începe invariabil cu ideea calmului şi a echilibrului meu interior, fără să-şi dea seama ce război duc cu mine pentru a ieşi în lume cu o faţă liniştită şi cu un mers regulat…

Critica literară, pe care o exercit de 40 de ani, m-a obligat să-mi stăpânesc instinctele de răzvrătire. Strigătele mele de entuziasm sau de indignare în faţa operei se potolesc (trebuie să se potolească) atunci când le trec prin încăperile scriitorului”.

Urăm academicianului Eugen Simion ani mulţi cu sănătate, întru folosul culturii naţionale şi spre binele nostru, al tuturor care mai vibrăm cu această Ţară!

Tudor Nedelcea

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


* Copy This Password *

* Type Or Paste Password Here *