Educația interbelică. Ce a însemnat un buget de peste 12 la sută din PIB.

România interbelică era departe de a fi o societate modernă şi prosperă. Dar cifrele arată că ţara se îndrepta într-acolo cu o viteză de invidiat. Proiectul de ţară „Coroana de oţel” se dovedea funcţional. Între 1919 şi 1939, populaţia României a crescut cu 4 milioane de locuitori, adică o creştere de circa 20%. Românii NU obişnuiau să îşi părăsească ţara. Dimpotrivă. Mulţi ardeleni plecaţi în Statele Unite s-au întors acasă, iar în marile oraşe au apărut comunităţi de occidentali. Analfabetismul s-a redus, iar integrarea elitelor în cercurile academice europene era un fapt de la sine înţeles. România „Coroanei de oțel” era o ţară cu bună reputaţie. Digi24 vă prezintă câteva dintre argumente.

Perioada interbelică a fost singura în care elita politică, ştiinţifică şi intelectuală a ţării a fost perfect conectată la dezbaterile şi curentele politice şi culturale europene. Relativa bunăstare a permis studii aprofundate, inovaţii şi a cizelat gustul pentru arte în segmente mai largi ale populaţiei. Motorul principal al acestei evoluţii a fost educaţia finanţată masiv de stat. Vârfurile academice şi profesionale au apărut pentru că învăţământul de masă era competitiv. În 1929, bugetul educaţiei era de peste 12% din PIB, iar în 1939, ajunsese la aproape 17 procente.

Primul semn că învăţământul public a devenit performant a fost că majoritatea familiilor bogate au încetat să îşi mai educe copiii acasă după vârsta de 7 ani. Şcolile publice din oraşele mari – Bucureşti, Chişinău, Cluj, Timişoara, Craiova erau suficient de performante. Existau şcoli private şi confesionale, dar numărul lor era restrâns. Existau însă localităţi unde diversitatea etică şi confesională era peste medie. De pildă, la Sulina, unde îşi avea sediul Comisia Europeană a Dunării.

„A existat Școala Italiană, Armenească, Școala Musulmană, a existat Şcoala Normală, grădiniţe pentru copiii mici şi şcolile de stat, Școlile Normale. Apoi şcolile pe meserii, de mecanici, de muzică, şcolile de limbi. Şcoala Catolică, în curtea Bisericii Catolice, Şcoala Elenă, o clădire cu două etaje în curtea Bisericii Elene, Şcoala italiană, unde veneau numai italienii, spre deosebire de Şcoala Catolică unde puteau veni şi alte etnii, nu numai italienii, dar să fie catolici”, enumeră Ilinca Mihăilă, bibliotecară la Sulina.

Școli de stat exigente și performante

Pe de altă parte, în interbelic, elevii aveau în continuare posibilitatea să înveţe acasă, cu profesori particulari, dar numărul lor era restrâns. Exista şi opţiunea de a parcurge materia din doi ani într-unul singur. Certificarea studiilor se făcea însă numai prin examene la stat.

Efortul României de a generaliza învăţământul primar obligatoriu şi de a înmulţi liceele a fost imens. Cel mai adesea, la împărţirea banilor publici, bugetul Ministerului Instrucţiunii Publice era al doilea după Ministerul Apărării. În anii ’20-’30, bugetul destinat educaţiei varia între 12 şi 16% din PIB.

„Un cadru didactic, chiar dacă era învăţător, avea bonitate pentru orice bancă. Exista un sistem de împrumuturi imobiliare foarte bine pus la punct şi practic oricine din spaţiul învăţământului putea să îşi construiască o casă. Bine, o plătea toată viaţa, dar nu se punea problema să nu aibă bonitate, să nu aibă credit”, spune profesorul Carol Căpiță, expert în politici ale educației.

Profesorul universitar, salariu de general

Ierahia socială valoriza ştiinţa de carte. Un muncitor calificat câştiga circa 2000 de lei, un învăţător peste 4000, iar profesorii universitari aveau salarii echivalente celor ministeriale sau ale înalţilor ofiţeri.

„Salariul unui profesor universitar era echivalent cu cel puţin al unui general. În anii 30, salariul unui profesor universitar era cu câteva mii de lei mai mare decât al unui deputat. Astăzi salariul unui deputat este de 13.000 de lei, iar al unui profesor universitar de circa 5000. Salariul unui asistent universitar acum este echivalentul salariului pentru un muncitor calificat”, subliniază prof. Carol Căpiță.

Bacalaureat la șapte materii

Înscrierea la liceu se făcea la vârsta de 10 ani. Primii patru ani erau de gimnaziu, iar următorii trei sau patru ani erau de pregătire intensivă pentru bacalaureat. Teoretic sau de ştiinte, bacalaureatul era un examen foarte dificil. Era un examen la șapte materii, inclusiv o limbă străină. La limba română şi matematică examenul era şi scris, la restul materiilor numai oral. În multe cazuri, comisia era alcătuită din profesori universitari.

„În termenii de astăzi ar fi denumit un bacalareat extrem de dur, de brutal, dar era un bacalaureat care oferea oportunităţi enorme. Numai cu bacalaureatul, trebuia să te mulţumeşti cu bacalaureatul şi să ai o carieră de funcţionar public extraordinar. Nu puteai ajunge înalt funcţionar, dar pentru zona de mijloc a administraţiei, bacalaureatul era ceva cu totul deosebit. Îţi deschidea drumul către universitate, către meseriile liberale, era mai ales un bacalaureat care încerca să demonstreze faptul că absolventul liceului are o personalitate rotundă. Este complet. Nu este supra-specializat şi îngustat la un singur lucru”, arată profesorul Căpiță.

Burse finanțate de oamenii bogați

În ciuda eforturilor, în perioada interbelică existau numai 10 licee la 1 milion de locuitori, iar numărul absovenţilor prea mic pentru o societate modernă. În plus, marea majoritate a elevilor, peste 70%, optau pentru studii teoretice şi numai 20% spre cele practice. Existau şi şcoli de meserii. Liceele militare se aflau în subordinea şi erau finanţate de Ministerul Apărării Naţionale.

O altă problemă majoră erau taxele. Potrivit legii, numai învăţământul primar era obligatoriu şi gratuit. Puţini erau elevi care îţi permiteau să plătească taxele la liceu, mai ales că ele includeau şi costurile internatului.

Legile, inclusiv Constituţia de la 1923, prevedeau ca „statul, judeţele şi comunele să facă înlesniri celor lipsiţi de mijloace”, adică să acorde burse. Cel mai mare număr de burse erau acordate de particulari înstăriţi: vechi familii boiereşti, oameni de afaceri, rectori care se pensionau şi voiau să lase un nume bun în urmă.

„Mulţi – şi ăsta e un element de continuitate în relaţie cu perioada de dinainte de Primul Război Mondial – mulţi dintre oamenii foarte bogaţi ai epocii au simţit nevoia să dea ceva înapoi societăţii. Asta a îmbrăcat forma unor iniţiative edilitare. De multe ori construcţia unor spaţii destinate educaţiei populaţiei în sens foarte larg. Ateneele populare sunt un bun exemplu, mai supravieţuiesc câteva, dar şi burse şcolare. E adevărat, de multe ori aceste burse erau foarte orientate. În sensul că exista un număr semnificativ de burse pentru cei care doreau să urmeze şcolile economice, pentru comerţ în primul rând şi asta comunităţile negustoreşti foarte diverse etnic frecvent au oferit această susţinere”, spune profesorul Carol Căpiță.

Regele Carol al II-lea, ca şi monarhii dinaintea lui, era el însuși un mare donator. Domeniile Coroanei – proprietăţi ale statului administrate de familia domnitoare – furnizau venituri şi pentru Fundaţiile Regale, dar şi pentru alte aşezăminte culturale.

Ce colegi de clasă a avut Mihai I

Marele Voievod de Alba Iulia, Mihai, a învăţat într-o clasă alcătuită în aşa fel, încât să cuprindă elevi din toate regiunile, din toate straturile sociale şi de mai multe etnii. Multe din lecţiile de istorie sau geografie erau ţinute în timpul excursiilor. Elevii învăţau despre Mihai Viteazu la Mănăstirea Dealu sau despre Ştefan cel Mare la Putna. Metoda era practicată cât de des posibil şi în şcolile şi liceele obişnuite. Viitorul rege Mihai şi-a dat bacalaureatul într-o zi nefericită, pe 27 iunie 1940, la câteva ore după ce Moscova dăduse ultimatumul pentru cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord. Era începutul sfârşitului.

Epilog. Tăvălugul comunismului

În mai puţin de 10 ani, regimul comunist va impune una dintre cele mai restrictive şi politizate legi din întrega zonă sovietizată a Europei. Toate legăturile profesionale şi culturale cu Occidentul au fost brutal întrerupte. Ierarhia socială a fost răsturnată. Nu numai că dascălii au avut decenii de-a rândul salarii sub cele ale muncitorilor. Dar în zona universitară şi nu numai, funcţiile înalte au devenit echivalente cu apartenenţa la nomenclatura comunistă.