EDITORIAL – Sănătate, educație sau siguranță? Despre echitate, priorități și absurdități.

Atunci când spațiul public nu este sufocat de teme mai mult sau mai puțin frivole (de la devierile sexuale ale unui preot-cântăreț, până la îmbrăcămintea domnului Iohannis la cine știe ce eveniment) acesta este ocupat, aproape zilnic, de sociologi, politologi, experți și analiști care deplâng soarta medicilor și profesorilor, atrăgând cu reală îngrijorare atenția asupra fenomenului designat prin deja renumita sintagmă “exodul creierelor”, În ultimele zile, însă, un alt subiect ocupă poziția centrală la mai toate posturile de știri, indiferent de coloratura lor ideologică – problema pensiiilor speciale și a salariilor de multe ori halucinante ale unor categorii socio-profesionale (generali, ofițeri, magistrați etc.).

 

Avem de-a face cu trei subsisteme ale sistemului social – sistemul educațional, sistemul sanitar și sistemul ce substituie instituțiile prin care se asigură controlul social formal (poliția, armata, procuratura etc.). Care are prioritate? Putem avea medici buni, dacă sistemul educațional lasă de dorit? Este mai benefic să avem o societate educată, dar cu o speranță de viață scăzută și cu o sănătate precară? Sau este mai avantajos să avem o societate de oameni sănătoși și educați, dar care trăiesc într-un mediu social nesigur? Dilema pare una paradoxală. De rezolvarea ei depinde, însă, modul în care distribuim resursele către cele trei sisteme. După ce întoarce problema pe toate fațetele, filosoful social și sociologul Niklas Luhmann stabilește următoarea listă a priorităților – 1.educația, 2.sănătatea, 3.controlul social. Argumentul ultim al sociologului  german este acela că, spre deosebire de educație și sănătate, controlul social implică o dimensiune informală mult mai pregnantă. Cu alte cuvinte, dacă ai o societate de oameni educați, aceștia vor respecta într-o mai mare măsură normele sociale și, în consecință, nu va mai fi nevoie de fortificarea exagerată a instituțiilor de control social. El critică “societățile înarmate”, arătând, prin exemple concrete, că acolo unde educația și sistemul sanitar stau bine, rata infracționalității este mult mai scăzută și, implicit, instituțiile de forță nu au nevoie de resurse suplimentare. Desigur, modelul său este înalt discutabil, mai ales în contextul expansiunii fenomenului terorist.

Revenind la societatea româneasca, observăm că, în cazul nostru, se aplică modelul lui Luhmann răsturnat – alocăm 6,3% pentru siguranță și ordine publică (media în UE este de 3%), alocăm aproximativ 4% pentru sănătate și doar 2,5% pentru educație, fiind, din acest punct de vedere, pe ultimul loc în UE. Astfel se explică și situația paradoxală în care un conferențiar universitar ajunge să aibă 2471 lei, un profesor gradul II în preuniversitar 2149 lei, un medic rezident 2621 lei, un medic gradul V cu vechime maximă 5987 lei, dar, atenție!, un amiral 7902, un chestor șef de poliție 7902, prim-adjunct SPP 8717 iar exemplele pot continua. Sesizați discrepanțele? În ciuda alocărilor astronomice, interesantă este ineficiența acestor instituții bugetofage. Să nu uităm că întreaga dezbatere a pornit după uciderea brutală a unui “om al legii”. Despre armată, ce să mai spunem? Armata română, de ceva ani, este o armată de mercenari recrutaţi din păturile joase ale societăţii şi condusă de o “garnitură” de generali din care cei mai cunoscuţi sunt: Oprea şi Degeratu. Asta spune tot.

Pensii speciale? Lefuri mărite? Pentru ce??? Nu ar fi mai eficientă micșorarea lefurilor “la vârf”, și dotarea personalului cu posibilități tehnice adecvate, astfel încât atât ei, cât și restul cetățenilor, să fie cu adevărat în siguranță?