EDITORIAL. Mit și schimbare

Vintage still life. Vintage compass lies on an ancient world map in 1565.

Modernitatea a lansat o mulțime de mituri – egalitatea dintre oameni, iubirea romantică, pacea universală, triumful gândirii raționale, separarea Bisericii de stat etc., mituri ridicate de postmodernitate la un nou nivel paradigmatic – corectitudine politică, iubire anomică (adică eliberată de orice constrângere normativă – vezi cazul “căsătoriei” între persoane de același sex), separarea Bisericii de societate, războaie care se justifică prin finalitatea păcii mondiale etc. Mitul nu este o teorie sau o ideologie, el este o paradigmă care guvernează viața socială și se obiectivează în practici instituționale, structurând în egală măsură acțiunile colectivităților, modul de a fi al acestora. Cele mai fascinante mituri sunt cele care se ascund în spatele unor ample raționalizări, cele care, tocmai pentru faptul că aparțin prezentului, tind să nu mai fie considerate mituri.

Miturile sunt paradigme ale schimbării și, totodată, mijloace de decriptare a acesteia. Istoria târzie a orașului medieval, unde banul a devenit mai important decât pământul sau micile ateliere meșteșugărești, ne pune în fața mitului fondator al modernității – mitul banului. Acesta devine în teoria marxistă însuși mitul fondator al umanității. Totuși, împărțirea societății în două grupuri mari care luptă între ele pentru resursele economice nu are nicio acoperire istorică, dominant pe parcursul istoriei fiind nu conflictul ci echilibrul, care asigură în fond stabilitatea relațiilor sociale.  Și, totuși, ce mituri fondatoare ale modernității mai avem, dacă mitul banului nu este suficient? Modelul lui Max Weber, în care determinismul social include mitul religiosului, nu poate fi ignorat. Dar nu atât valorile religioase, cât mai ales esența oricărui sistem religios – credința – ar putea influența decisiv direcția schimbării sociale. Succesul socialismului în primele decenii de existență, succes măsurabil prin generarea unor schimbări sociale uriașe, s-a produs mai degrabă nu ca o consecință a mutațiilor economice, cât al credinței în egalizarea claselor sociale și desființării proprietății private.

În fine, poate că și mult mai abstractul model al lui Vilfredo Pareto, al reziduurilor și derivațiilor, ca și al circulației elitelor, ar putea avea valențe explicative chiar pentru realitățile pe care le trăim, el relevând în fond anumite constante general umane. Poate că el reprezintă tocmai sinteza perfectă a celor două mituri – mitul banului, relevat de Marx, și mitul credinței, teoretizat de Weber, sociologul italian reușind să găsească un echilibru perfect între cei doi factori.

 

 

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


* Copy This Password *

* Type Or Paste Password Here *