EDITORIAL. Islamul, ultima religie ?

Toate marile religii ale lumii s-au epuizat şi au eşuat în proiectele lor sociale. Inclusiv creştinismul. Peste tot în lume, mai puţin în lumea islamică, religiile îşi pierd credincioşii, îşi pierd influenţa socială şi politică, îşi pierd credibilitatea.

Peste tot în lume, mai puţin în Islam, proiectele marilor religii dau faliment într-un mod mai mult sau mai puţin spectaculos. Populaţii altădată creştine devin agnostice şi atee. Secularizarea şi ideologiile, aceste religii seculare,  iau locul pasiunilor şi speranţelor religiilor clasice. Toate Bisericile şi confesiunile creştine, toate religiile bat în retragere. Țări altădată de o impecabilă morală catolică adoptă prin referendum imoralitatea şi relativismul secularist, acolo unde religia avea un cuvânt de spus în societate devine ”nepotrivit” să afişezi public şi cel mai timid simbol religios. Această prăbuşire a Creştinismului, criză începută acum nici 60 de ani, pare să fie ireversibilă. Nicio Biserică nu îi scapă, chiar dacă, din pricina unui retard social cauzat de comunism, Bisericile ortodoxe din estul Europei par de departe mai ferite.

Desigur, se mai vorbeşte despre Creştinism, ba chiar unele ceremonii şi sărbători religioase se bucură de o mare popularitate. Dar toată această popularitate a Creştinismului este una falsă. Mesajul credinţei creştine a fost înlocuit cu un moralism telenovelistic şi mainstream în acelaşi timp. Iar ”virtuţile” seculariste ale aşa-numitei toleranţe, multiculturalismului şi relativismului moral, au ajuns deja quasi-dogme în discursul liderilor creştini.

E o ruşine să îţi asumi creştinismul ca mod de viaţă, iar a afirma doctrina creştină este uşor condamnat ca ”fundamentalism”, ”radicalism”, ”fascism”, etc.

Nici în Japonia, Coreea, Taiwan sau alte ţări din Asia situaţia nu stă mai bine pentru religiile tradiţionale de acolo. Chiar dacă apare de multe ori sub forma convertirilor la Creştinism. În fapt Creştinismul aşa cum se manifestă în contemporaneitate, este de cele mai multe ori o expresie a secularismului.

Doar în lumea islamică fenomenul este invers. Să luăm exemplul Turciei, cândva la fel de radicală ca şi Franţa în afirmarea şi idolatrizarea secularismului. Acum, această ţară, altădată model de liberalism (dar nu şi de democraţie), se întoarce spre valorile Islamului şi capătă contururi tot mai religioase.

”Primăverile arabe” au avut, toate, acelaşi destin – afirmarea unei societăţi civile islamiste şi răsturnarea unor regimuri politice seculariste şi neutre religios. Cea mai mare iluzie căreia i-au căzut victime toate statele occidentale este aceea că în lumea islamică ar fi posibil liberalismul. ”Primăverile arabe” au arătat că democraţia are un singur câştigător în lumea musulmană: Islamul.

Nici musulmanii ajunşi în Occident nu îşi pierd identitatea religioasă, ci devin şi mai credincioşi. Trecerea generaţiilor de imigranţi musulmani, departe de a duce la integrare, ajută la redescoperirea şi afirmarea identităţii islamice. Ba chiar la radicalizarea acestei identităţi.

Islamul face convertiri, fiind religia cea mai dinamică din acest punct de vedere. Ce este fascinant e faptul că pentru a converti, pentru a cuceri minţi şi suflete, Islamul nu se ”adaptează”, nu face vreun ”aggiornamento”. Nu, Islamul vine în faţa potenţialilor credincioşi şi a adversarilor cu chipul său real – loialitatea faţă de memoria lui Muhammad şi presupusa sa revelaţie primită în Qurann.

Se pare că Islamul, spre deosebire de toate celelalte religii, are în sine anticorpii care anihilează secularismul şi ideologiile.
Paradoxul este acela că atât timp cât a trebuit să se confrunte cu Creştinismul, Islamul a fost oprit. În schimb, secularismul, care a învins Creştinismul, se dovedeşte a fi neputincios în faţa religiei Semilunii.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


* Copy This Password *

* Type Or Paste Password Here *