Editorial: Despre lupta anticorupție și costurile pentru democrație

Această dinamică a luptei anticorupție – o dinamică oarecum bizară, însă cu certitudine, specifică unei democrații bolnave, cum este democrația românească – se manifestă într-o țară în care, corupția devenită endemică a produs, într-un singur an, la nivelul administrației publice locale, un prejudiciu la bugetul statului în valoare de peste o jumătate de miliard de lei – vezi Raportul Curții de Conturi 2015.

Există o anumită speranță în societatea românească, în legătură cu activitatea sistemului de luptă anticorupție – servicii secrete, DNA, instanțe judecătorești etc. – anume aceea că bugetele generoase și pârghiile legislative alocate acestui sistem vor fi suficiente pentru a determina obținerea unor rezultate notabile în combaterea corupției.

Într-o anumită măsură, speranța pare a fi întemeiată. Asistăm la o puternică ofensivă a DNA, personaje importante ale vieții politice românești sunt puse sub acuzare pentru fapte de corupție, condamnările politicienilor implicați în fapte de corupție sunt tot mai grele etc. Totuși dinamica luptei anticorupție este, cum spuneam, oarecum bizară.

Pe de o parte, fapte penale – sau presupus penale – comise în urmă cu patru, cinci sau chiar mai mulți ani, sunt scoase din ”dulapul cu schelete” al politicianului vizat de serviciile secrete și DNA, cu mare întârziere și uneori, în contexte în care politicianul respectiv pare a fi expresia unei concurențe sau a unui ”deranj” pentru anumite cercuri de interese. Pe de altă parte, personaje importante ale vieții politice, financiare, mediului de afaceri etc., devin subiecte pentru dosare penale, abia după ce fie își pierd poziția publică – ministru, parlamentar, primar etc. – fie nu mai sunt sub protecția unui anumit grup de interese care, atât cât a fost necesar pentru grup, a amânat ciocnirea dintre personajul respectiv și Justiție.

Un exemplu elocvent și des folosit este cel referitor la anchetarea doamnei Elena Udrea de către DNA. Nu știm dacă este o simplă coincidență bizară ori este vreo chestiune procedurală, însă pentru cetățeni, rămâne imaginea – poate reală, poate falsă – că doamna Elena Udrea a intrat în preocupările directe ale DNA abia după ce protectorul, domnul Traian Băsescu, a plecat din funcția de Președinte al Republicii.

Asistăm la două viteze în lupta anticorupție.

Prima viteză: distanța de timp, uneori uriașă – doi, trei, patru, chiar cinci ani – scursă între momentul comiterii faptelor de corupție și momentul punerii sub acuzare a celor cercetaţi penal. Deși există informațiile oferite de serviciile secrete, deși procurorii sunt sesizați de probabilitatea existenței unor fapte penale, undeva, cineva decide că ancheta penală trebuie declanșată ceva mai târziu.

Corupții rămân monitorizați de SRI, eventual amintiți în dosarele în curs de constituire la DNA, dar aceștia, politicienii corupți și complicii lor, sunt liberi și se bucură de averea obținută prin fapte de corupție, iar societatea, statul și cetățenii români pierd, pentru că sunt grav afectați în drepturile lor.

Probabil că dreptatea socială ar solicita ca autorul unei fapte penale de corupție, din momentul în care sunt suficiente informații, probe etc. care să susțină un dosar penal, să fie imediat anchetat și trimis în judecată. În caz contrar, justiţia socială este afectată, iar pagubele la bugetul statului se multiplică.

A doua viteză: instrumentarea rapidă și de multe ori, cu superficialitate, a unor dosare penale care vizează anumiți politicieni, oameni de afaceri etc. suspectați de fapte de corupție. Rapiditatea aceasta discutabilă în care sunt lucrate unele dosare de corupție, generează suspiciune cu privire la obiectivitatea, eficiența actului de justiție. În mod firesc, te întrebi: de ce pe politicianul X abia de câteva luni îl anchetează pentru fapte penale de corupție foarte grave, comise acum trei-patru ani, iar pe politicianul Y l-au băgat la anchetă după nici o jumătate de an de la comiterea unei presupuse fapte de corupție, de o gravitate cu mult mai mică? Invariabil, răspunsul oficial face trimitere, de prea puţine ori convingătoare, la proceduri, strângerea şi verificarea probelor etc. În alte situații, ”graba strică treaba” în dosarul de corupție. Politicianul acuzat reușește, în instanță, ajutat de avocați bine pregătiți, să demonteze acuzațiile procurorilor, iar în situația în care instanța îl declară nevinovat, probabil că politicianul va declara cu vehemență că a fost ”victima unui dosar politic” și va solicita să-i fie reparată imaginea pe nedrept afectată.

Nu insistăm pe faptul că, deși în presă se scrie des şi uneori cu probe elocvente, despre fapte de corupție, rareori auzim că un parchet s-a autosesizat şi a deschis dosar de cercetare penală.

Dacă dosarele penale de corupţie au dinamica despre care am vorbit aici, lupta anticorupție din România este afectată negativ şi de lipsa unui mecanism eficient de recuperare a pagubelor comise prin fapte de corupţie asupra banilor publici. Este aproape inutilă condamnarea la 7-8 ani de închisoare a unui corupt care a reuşit, prin fapte de corupţie, să-şi pună la adăpost câteva milioane de euro, în vreun cont din străinătate. Cetăţeanul de rând va spune că „pentru 5 milioane de euro, merită să stai câţiva ani la puşcărie!”

La sfârşitul anului 2015, capacitatea statului român de a recupera pagubele comise asupra banilor publici prin acte de corupție se afla la nivelul de 12% din totalul sumei furate. Condamnarea cu pedepse relativ mici, în raport cu sumele imense de bani furate, nu intimidează, ci dimpotrivă, îi încurajează pe corupţi, pentru simplul motiv că este extrem de profitabil să „îţi pierzi obrazul” în puşcărie, câţiva ani şi apoi, liber şi cu vinovăţia răscumpărată, să te bucuri de milioanele de euro ascunse.

Drumul până la o Justiţie pe deplin independentă, lipsită de influenţe politice şi eficientă în împlinirea dreptăţii este lung şi plin de primejdii. Deocamdată, ne aflăm – din păcate deja după mai mult de un sfert de secol de democraţie postdecembristă – abia într-o etapă istorică în care pe de o parte, lupta anticorupţie încă este afectată de „bolile copilăriei” – eficienţă limitată, independenţă precară, efecte limitate în diminuarea fenomenului corupţiei etc. – iar pe de altă parte, grupările politice mafiote caută cu disperare noi căi de specializare în comiterea infracţiunilor de corupţie, adaptându-se permanent contextului.

În definitiv, corupţia va fi eradicată în măsura în care cetăţeanul român va reuşi să-şi impună şi să-şi apere drepturile şi libertăţile atât în faţa sistemului juridic anticorupţie, tot mai extins şi tot mai puţin aflat sub controlul civic, cât şi a politicianului ales să-l reprezinte şi să-i guverneze comunitatea. Altă soluţie nu poate fi acceptată, căci am eşua fie într-un stat poliţienesc, fie într-o dictatură a mafiei politice.

Decizia rămâne, în cele din urmă, la cetăţean…

 

Post Scriptum

Vorbeam atât despre perioada de timp extrem de mare care separă momentul comiterii faptei penale, cel al începerii urmăririi penale şi momentul punerii sub acuzare a celui suspectat a fi autorul, cât şi despre dosare care apar în contexte bizare: cazul lui Bogdan Olteanu, reţinut de DNA, pentru 24 de ore, fiind acuzat de trafic de influenţă. Procurorii susţin că “în perioada iulie – noiembrie 2008, Bogdan Olteanu, în calitate de preşedinte al Camerei Deputaţilor, a solicitat şi primit de la un om de afaceri suma de 1.000.000 de euro şi sprijin electoral, constând în servicii de marketing şi consultanţă, în schimbul efectuării de demersuri pe lângă membrii Guvernului României pentru determinarea numirii unei persoane pe postul de guvernator al Deltei Dunarii”. Anul comiterii presupusei infracţiuni este 2008, adică în urmă cu acum 8 ani! Dacă se confirmă că Bogdan Olteanu este vinovat, timp de 8 ani, un infractor a ocupat/ocupă funcţii publice importante (în prezent, Olteanu este viceguvernator al Băncii Naţionale!) şi s-a bucurat de banii obţinuţi din corupţie. Dar, dacă nu se confirmă că Bogdan Olteanu este vinovat, rămânem în istorie cu un viceguvernator al BNR acuzat pe nedrept. Ambele situaţii cauzate de dinamica greu de înţeles în care se exercită lupta anticorupţie.

Vorbeam despre sincope bizare în funcţionarea Justiţiei, despre cum uneori, trăim cu senzaţia că forţe străine, din afara Justiţiei, intervin pentru a ocroti sau dimpotrivă, a desfiinţa un personaj sau altul: cazul lui Traian Băsescu, în al cărui dosar – unde este acuzat de ameninţare, de către actualul Primar al Capitalei, Gabriela Firea – Procurorul General al Parchetului instanţei supreme, dl. Augustin Lazar, a infirmat surprinzător, să nu zicem bizar, soluţia de trimitere în judecata a lui Băsescu, pe motivul că ar fi lipsit “o anchetă efectivă, care să respecte exigenţele în materia conţinutului rechizitoriului şi standardelor de claritate în prezentarea acuzării în instanţă”. Evident, apare întrebarea de bun simţ: până acum, nimeni din ierarhia Parchetului nu a sesizat că procurorul de dosar a comis aceste nereguli?

Editorial de Marcel Răduţ Selişte

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


* Copy This Password *

* Type Or Paste Password Here *