EDITORIAL. Conservatorism = Fascism ? O clarificare.

Conservatorii nu fac parte din acea categorie a activiștilor civici și politici care clamează pe toate căile posibile și imposibile nevoia de reformare urgentă a școlilor, a Parlamentului, a Guvernului, a instituțiilor sociale și a mentalităților. În consecință, apare o primă distincție cu care vom opera – cea dintre conservatori și progresiști. În timp ce progresiștii sunt bine ancorați în mistica progresului fără sfârșit, conservatorii se arată întotdeauna extrem de rezervați față de tot ce înseamnă schimbare. Și mai ales față de schimbarea radicală, structurală, realizată din rațiuni mimetice – s-a implementat ceva în țările civilizate? Atunci e musai să se implementeze și la noi.

Ideologiile progresiste se întemeiază, în cele mai multe cazuri, pe fundamente dogmatice rigide: fie că ne referim la Mein Kampf, la das Kapital, la scrierile corifeilor Școlii de la Frankfurt (Gramsci, Adorno, Marcuse etc.), fie că ne raportăm la Declarația Universală a Drepturilor Omului sau la alte scrieri și documente, față de care diferitele categorii de progresiști, mai mult sau mai puțin benigni, se raportează, în ultimă instanță, religios, investindu-le cu veritabile virtuți sacerdotale.

Accentul cade, în discursul conservator, pe trei piloni esențiali:

  • continuitatea istorică a societății,
  • păstrarea instituțiilor, tradițiilor și mentalităților care și-au dovedit valoarea și fezabilitatea pe parcursul acestei continuități,
  • credința că progresul autentic se realizează transgenerațional, prin reforme mici, dar succesive, care să nu perturbe echilibrul organic al societății.

Conservatorismul nu se confundă cu fascismul, care, în forme particulare, propune întoarcerea la un trecut idealizat, mitologic, iluzoriu (fascismul italian, legionarismul românesc etc.). Spre deosebire de fasciști, conservatorii nu propun în nicio situație o reorganizare radicală a sistemului social, nu manifestă xenofobie, antisemitism sau rasism, în genere, și nu îndeplinesc, de fapt, nicio caracteristică definitorie a extremei dreapta. Confuzia apare din pricina faptului că, așa cum am amintit, diferitele forme ale extremei dreapta se revendică de la valori conservatoare, doar că depășesc cu mult matricea acestuia. Aici mai trebuie subliniat un aspect – conservatorismul nu înseamnă… rusofilie. Da, conservatorii pot fi de acord cu anumite valori conservatoare existente în societatea rusă, dar asta nu substituie vreo adeziune față de politica internă și externă (în opinia mea abuzivă) a Federației Ruse, sau față de regimul de autoritate personală existent în această țară.

Conservatorismul nu se opune progresului. Se opune formelor fără fond, utopiilor revoluționare, mișcărilor anti-sistem care aspiră către o societate ideală, proiectată ideologic și promovată mediatic. Cum pragmatic spunea cineva, conservator este doar acel gânditor care, atunci când face un pas înainte, are grijă să rămână cu un pas în urmă. Conservatorul recunoaște suveranitatea societății în a-și dezvolta și a acționa în raport cu propria morală; nu instituie o nouă morală referențială, alta decât morala ideală care izvorăște direct din conștiința comună a societății. Tocmai de aceea un conservator nu va fi niciodată de acord cu “instituția” căsătoriei între persoanele de același sex. Dacă ea este încadrată în categoria imoralului de mentalul colectiv, atunci ea este imorală și, implicit, nu poate ființa, altfel decât ca o instituție deviantă. Statul nu poate legifera în cestiuni de morală și nu se poate erija în izvorul acesteia. Rolul lui, ca expresie a voinței colective, trebuie să fie acela de a asigura funcționarea moralei publice. Singurele state care, pornind de la justificările axiologice ale unor minorități despotice, și-au propus să reorganizeze sistemul instituțional, au fost tocmai artizanele celor mai mari crime din istoria umanității.

Am văzut prin ce diferă conservatorismul de progresism (incluzând aici, ca ideologii radical-progresiste, nazismul, comunismul și socialismul contemporan) și de formele particulare ale fascismului, orientate spre reconstituirea unui trecut mitic. Dacă vom rafina analiza, vom putea identifica o serie de aserțiuni centrale ce fundamentează gândirea conservatoare:

  1. Existența unei ordini morale, spirituale și instituționale a societății.

Conservatorii pleacă de la două rațiuni biblice fundamentale:

  • actorul social este supus greșelii. Am spus actorul social pentru că nu mă refer doar la indivizi luați izolat, ci și la indivizi reuniți în grupuri social-umane. Întrucât nu poate distinge întotdeauna între bine și rău și nu poate anticipa cu exactitate consecințele acțiunii sale, omul are nevoie de o ordine morală, o realitate supraindividuală rezultată din progresul organic al societății, care să stea la baza comportamentului său. Această ordine morală este cea care face posibil traiul în comun al indivizilor, integrați în grupuri și unități sociale (familia, satul, orașul etc.). În lipsa ei, natura căzută, deci pervertită și egoistă a ființei umane, ar duce fatalmente la autodistrugerea societăților prin conflictele inerente. Nu este totuși vorba de un contract social, așa cum argumentau contractualiștii, indivizii acceptând benevol această ordine morală ca pe un dat ontologic firesc, ci nu ca pe un soi de garant al satisfacerii nevoii de securitate cu putere de coerciție.
  • societatea nu este perfectibilă. Așadar, orice utopie care propune, prin inginerie socială sau de altă natură, implementarea unei utopii, este imediat discreditată de gânditorii conservatori. În această categorie intră și lupta anticorupție așa cum a fost ea teoretizată și practicată în ultimii ani, care, prin represiuni, prin teroare, prin telejustiție, prin subminarea libertății de exprimare, prin anularea de facto a prezumției de nevinovăție, prin satisfacția perversă a unor semeni de a a vedea după gratii politicienii pe care ii antipatizează, sfârșește într-o dictatură de tip justițiar.
  1. Încrederea în înțelepciunea strămoșilor.

Aici apare adesea o confuzie destul de păguboasă. Atitudini precum cele de mai jos nu sunt conservatoare, în adevăratul sens al cuvântului, ținând mai mult de forme patologice pe care le poate îmbrăca:

  • Toată viața am scris la o mașină de scris. De ce aș folosi calculatorul?
  • Televizorul e o invenție nocivă. Prefer să nu îl folosesc.
  • Sunt creștin pentru că asta e tradiția noastră, transmisă din generație în generație. Cred în principiile creștine pentru că așa au crezut și strămoșii noștri. Nu e nevoie să aprofundez fundamentul acestei credințe. E suficient să cred așa cum a crezut și bunica.
  • Știința este inutilă, ce ne trebuie? Noi cunoaștem de la strămoși tot ce trebuie să știm.

În realitate, conservatorismul vizează exclusiv conservarea bazei culturale moștenite de la predecesori, raportarea la acest set de valori, norme și tehnologii nefiind una autosuficientă și idolatră, ci una critică și dinamică. Astfel, este normal să progresăm, atâta timp cât noile inovații vin să completeze baza culturală deja existentă, ci nu să i le opună. Ni se propun inovații ce contravin valorilor și normelor perene? Atunci, o abordare conservatoare este deosebit de precaută. Morala sexuală, de exemplu, se cristalizează și se coerentizează în sute sau mii de ani. O măsură precum legalizarea căsătoriilor unisex, ca să revenim la exemplul precedent, va fi întotdeauna respinsă de conservatori, din trei motive:

  • este imposibil să anticipăm, pe termen mediu și lung, efectele perverse ale unei asemenea măsuri, cu puternice influențe sociale, juridice, etice, politice, filosofice și chiar religioase,
  • contradicția dintre baza culturală deja existentă și noile modele va genera conflicte sociale,
  • sterilitatea acestor cupluri denotă imposibilitatea calificării lor drept familii, așa cum este ea definită de morala publică.

De altfel, eșecul moralei sexuale de tip Marx-Freud-Marcuse s-a văzut foarte clar în anii ’60. Așadar, spre deosebire de conservatori, progresiștii pun semnul egal între schimbare și progres. Pentru ei, implementarea propriei ideologii este un imperativ urgent. Iar dacă această ideologie poate fi implementată peste noapte de către o minoritate, în ciuda voinței populare, cu atât mai bine. Așa au apărut marile orori ale istoriei moderne și postmoderne – teroarea iacobină, bolșevismul, stalinismul, nazismul, fascismul, iar acum neomarxismul cultural, care distruge din interior civilizația occidentală.

  1. Oamenii nu sunt egali

Pentru conservatori, oamenii nu sunt egali decât în fața legii și în fața lui Dumnezeu. În rest, fiecare individ posedă înclinații, aptitudini, competențe, motivații care îl diferențiază de oricare altul. Rezultă de aici că șansele reușitei sociale variază de la individ la individ în raport cu caracteristicile personale. Orice politică egalitaristăva fi respinsă de conservatori. De aici rezultă compatibilitatea conservatorismului cu liberalismul. Discriminarea este o realatitate inevitabilă. Să luăm câteva exemple concrete:

  • discriminăm când ne alegem partenerul de viață, utilizând în acest sens o serie de criterii personale și sociale,
  • discriminăm când ne alegem… frizeria, această discriminare având la bază atât criterii obiective (preț, distanță, calitate etc.), cât și subiective (simpatia sau antipatia față de frizer),
  • discriminăm când ne alegem prietenii etc.

Tocmai din aceste două rațiuni – inegalitățile și diferențierile ca realități sociale inevitabile – nu ne putem imagina, dintr-o perspectivă conservatoare, o societate perfectă, în care toată lumea să fie egală și fericită. Să exemplificăm și această afirmație. Interzicem fumatul în spațiul public? Fumătorii se vor simți dezavantajați, iar nefumătorii favorizați. Nu interzicem fumatul? Raportul se inversează.

Iar lista principiilor conservatoare (mai ales a celor economice) rămâne deschisă, pentru articole viitoare pe aceeași temă.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


* Copy This Password *

* Type Or Paste Password Here *