Dumnezeu săvârşeşte binele vindecător, din iubire milostivă pentru oameni

În Duminica a 7-a după Rusalii, avem Pericopa Evanghelică (a Sf. Părinţi de la Sinodul al IV-lea Ecumenic); Ap. Romani 15, 1-7; al Sf. Părinţi; Ev. Matei 9, 27-35),  («Vindearea a doi orbi şi a unui mut din Capernaum»); a Sf. Părinţi: Ioan 17, 1-3  (Rugăciunea lui Iisus), în care ni se istoriseşte despre ceea ce ar putea constitui o structură focalizată pe imaginea Mântuitorului ca Doctor al oamenilor și pe vindecările Sale ca nişte semne ale Împărăției vestite pretutindeni, pentru că Îl vedem pe Iisus întorcându-se la Capernaum, urmat de doi orbi în casa Sa, unde-i vindecă pe seama credinței lor, minune urmată imediat de tămăduirea unui mut demonizat, descrisă lapidar și sugestiv, pentru a reietera și reacția diferită, de minunare a mulțimilor și de indignare a elitei religioase a lui Israel, mai ales că în final, avem imaginea procesiunii vestitoare și atottămăduitoare a Lui Iisus, cu precizarea că noi, ca mărturisitori ai Domnului Hristos, suntem mărturisitori la tot ceea ce a făcut Domnul Hristos, la tot ceea ce știm din Sfânta Evanghelie, la tot ceea ce știm despre minunile Domnului Hristos, fiind martori și ai faptului că Domnul Iisus Hristos, cândva, aici pe pământ, a dat vedere la doi oameni fără vedere care L-au rugat să le dea și a dat grai unui om care nu vorbea, iar mărturia noastră o dăm pentru credința pe care o avem, dar, dacă nu credem în aceste două minuni care s-au propovăduit în această zi, prin citirea din Sfânta Evanghelie, nu suntem martori ai Domnului Iisus Hristos, iar dacă ajungem să credem în aceste minuni, credem pentru toată viața noastră întreagă, și-L avem la temelia vieții noastre ca pe Atotputernicul Care săvârşeşte binele vindecător, din iubire milostivă pentru oameni.

«Plecând Iisus de acolo, doi orbi se ţineau după El strigând şi zicând: Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David»

Aşadar, Sfântul E­van­ghelist Matei îşi începe isto­ri­sirea când spune: «Şi tre­când pe acolo Iisus, l-au urmat doi orbi, strigând şi zicând: Mi­lu­ieşte-ne, Fiul lui David». Desigur, măr­tu­risirea aceasta e corectă, dar insuficientă, pentru că Iisus este Me­sia, de aceea mărturisirea orbi­lor era corectă. Dar, prin ceea ce este, El întrece speranţele iu­­daice. Orbii auziseră că Mân­tu­itorul Hristos vindecă pe slă­bă­nogi, pe leproşi, pe îndrăciţi şi că tocmai înviase pe fiica lui Iair, care fusese moartă, şi au în­ţeles că acestui mare Făcător de minuni nu i-ar fi greu să le re­dea şi lor lumina ochilor. Iată, cei doi orbi, ca şi femeia ca­na­ne­an­­că (Mt. 15, 22) sau mulţimea la intrarea triumfală în Ieru­sa­lim (Mt. 21, 9, 15) îi dau Mân­tu­itorului Iisus acest apelativ de «Fiu al lui David», dar, ni­cio­dată în Sfintele Evanghelii, Iisus nu foloseşte El Însuşi pen­tru Sine acest titlu. Iar da­că Sfân­tul  Matei foloseşte titlul de «Fiu al lui David» în chiar primul ver­set al Evangheliei sale – «Car­tea neamului lui Iisus Hris­tos, fiul lui David, fiul lui A­vraam» (Mt. 1, 1), cu scopul e­vi­dent de a sublinia adevărul În­trupării, totuşi, conştient de in­suficienţa acestui titlu, ca măr­turisire hristologică, el nu-l mai foloseşte niciodată în ex­pri­­mările care-i sunt proprii, ci, r­e­dă numai folosirea sa de că­tre alţii, care recunosc în Iisus pe Mesia Cel aşteptat, dar că­ro­ra nu li s-a revelat, ca lui Pe­tru, taina dumnezeirii Sale, ca Fiu al lui Dumnezeu, pe care Dom­nul l-a şi fericit, pentru că nu trupul şi sângele i-au desco­pe­rit adevărul, ci Tatăl Lui, Ca­re este în ceruri. Pentru că toţi iu­deii cunoşteau făgăduinţa lui Dum­nezeu, pe care o făcuse re­ge­lui David, că Mesia va fi co­bo­râtor din neamul acestuia, cu toa­te prerogativele şi darurile Sa­le, ei credeau că este totuşi, nu­mai un om. Din Vechiul Tes­ta­ment, evreii nu descifrează tai­na dumnezeirii lui Mesia. Constatăm că Mântuitorul Hristos nu co­men­­tează, nici nu respinge titlul mesianic, unul care avea o nuanţă et­nico-politică în gura unui iu­deu, ci, îi dă adevăratul con­ţi­nut prin vindecarea pe care o să­vârşeşte imediat. În vremea a­ceea, tot poporul aştepta să vi­nă Me­sia, ca să elibereze popo­rul lui Dumnezeu. Aşadar, cei doi or­bi, care la suflet erau mai lu­mi­­naţi decât cei care aveau o­chii sănătoşi, înţelegeau şi credeau că Iisus este Mesia cel aş­tep­tat. Prin urmare, ei Îl numesc astfel şi Îl măr­t­urisesc în mijlocul poporului ca Fiu al lui David. Ce im­por­tanţă avea pentru orbi că fa­riseii şi cărturarii aveau ochi să­nătoşi, că citiseră Legea, că vă­zuseră faţa Domnului, câtă vre­me ochii sufletului lor erau în­chişi? Orbii au recunoscut pe Fiul lui David, pe care nu L-au re­cunoscut cei care vedeau bi­ne. La fel se întâmplă şi în zilele noastre, poate şi în viitor, când sunt mulţi ca­re au lumina ştiinţei, dar se a­ra­tă mai orbi decât cei neştiutori de carte, când este vorba să va­dă lumina Evangheliei şi să pri­mească adevărul cel mân­tu­i­­tor al Lui Hristos, Dumnezeu Care săvârşeşte binele vindecător, din iubire milostivă pentru oameni.

«Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credinţa voastră, fie vouă»

Iar, din Evanghelia acestei Duminici a 7-a după Rusalii, mai înţelegem că sunt și împrejurări în care trebuie să ne vedem cum suntem, să nu vedem răutățile altora, să trecem cu vederea peste păcatele noastre ca oameni. Așa cum Dumnezeu acoperă lumea, tot așa și el acoperă păcatele oamenilor, pe cele pe care le vedea ca și cum nu le-ar fi văzut și pe cele de care auzea ca și cum nu ar fi auzit de ele. Trebuie să avem vedere sufletească și pentru altceva, ca să ne vedem neputința noastră, ca să vedem răutățile noastre, ca să vedem neîndestulările noastre, de aceea, să ne dea Dumnezeu sufletul Lui ca să ne vedem păcatele noastre, dar să ne dea Dumnezeu vedere sufletească și ca să vedem măririle Lui Dumnezeu, mila Lui Dumnezeu, bunătatea Lui. Sunt atâția oameni care se tânguiesc o viață întreagă și dacă ar mai avea viață, s-ar tângui și mai departe pentru unele păcate pe care le-au făcut la vremea neștiinței, mai ales că aceia văd păcatele, dar nu văd bunătatea lui Dumnezeu. Pocăința pe care o cerem noi, nu trebuie să fie o pocăință zdrobitoare, chiar dacă psalmistul spune că «inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi» (Ps.50), mai ales că trebuie să avem încredere neclintită în bunătatea Lui Dumnezeu, Cel Care le poate pe toate, poate să nimicească tot răul din noi, poate să ne dea bucuria mântuirii, iar Sfânta Evanghelie este un izvor de bucurie și de nădejde și în înțelesul acesta. De cele mai multe ori, dacă nu chiar întotdeauna, poate că ne trebuie și o vedere lăuntrică pentru a înțelege cele despre Dumnezeu, mai ales că toate ale lui Dumnezeu sunt nemărginite, dar, vine bunătatea Lui și ne întărește în credința că Dumnezeu iartă păcatele, că Domnul Hristos și-a vărsat sângele pentru mântuirea noastră, că Domnul Hristos iartă păcatele omului care părăsește păcatul, că Dumnezeu săvârşeşte binele vindecător, din iubire milostivă pentru oameni.

«Şi s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeţi, nimeni să nu ştie»

În esenţă, lucrarea mântuitoare a lui Hristos, concretizată în vindecările operate de El, reprezintă o continuare a unei bogate tradiții vechi-testamentare despre Dumnezeu ca Marele și Adevăratul Vindecător al lui Israel: «De vei asculta cu luare-aminte glasul Domnului Dumnezeului tău și vei face lucruri drepte înaintea Lui și de vei lua aminte la poruncile Lui și vei păzi legile Lui, nu voi aduce asupra ta nici una din bolile pe care le-am adus asupra egiptenilor, că Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Cel care te vindecă» (Exod 15, 26). De asemenea, pierderea credinței în Dumnezeu ca Medicul Adevărat și încredințarea exagerată sau exclusivă în doctorii trupești și în știința lor medicală, dincolo de legitimitatea lor justificată, dar relativă, erau considerate ca acte de necredință față de Cel care îngăduie boala și suferința, dar Care are puterea de a tămădui orice boală: «Nici iarbă de leac, nici alifie nu i-a vindecat, ci cuvântul Tău, Doamne, cel ce toate le vindecă» (Înțelepciunea lui Solomon 16, 12), poate ilustrarea cea mai pregnantă a faptului că Dumnezeu săvârşeşte binele vindecător din iubire milostivă pentru oameni.

Pentru că sunt fără lumină duhovnicească în ei înșiși, foarte mulți văd numai ceea ce-i interesează, iar de celelalte fac abstracție! Însă, când faci abstracție de alții, de toți ceilalți pentru ca să îți vezi doar de interesele tale, atunci ești orb pentru alții și ești orb și pentru tine, pentru că lucrurile acestei lumi sunt create de către Dumnezeu ca materiale de construcție ale comuniunii și nu ale egoismului! Chiar începem să ajustăm tot ceea ce se petrece în jurul nostru la interesele noastre mărunte, enervându-ne, ba că plouă, ba că nu avem mai mulți bani sau că nu suntem și mai băgați în seamă, pentru că mai credem că lumea începe cu noi și că toate sunt pe fața acestui pământ pentru ca să ne satisfacă pornirile noastre egoiste! Aşadar, în concluzie, constatăm că au fost miluiți de Dumnezeu doi oameni care au fost lipsiți de vedere, prin aceea că Domnul Hristos le-a dat vedere, dar, tot binele și toată darea cea bună din lumea aceasta este de la Dumnezeu, Cel Care a făcut omul, Care ne-a dat vederea. Noi, mai trebuie să-L vedem pe Dumnezeu Cel ce este în sufletul nostru, să-L vedem pe Dumnezeu cârmuitor al vieții noastre, să-L vedem pe Dumnezeu dătător a tot binele, iar acestea sunt posibile numai cu vedere duhovnicească. În tot ceea ce facem, în tot ceea ce suntem, trebuie să fim martori ai Mântuitorului Iisus Hristos, Cel Care a dat vedere celor lipsiți de vedere, Cel Care a dat grai celor lipsiți de grai, și care ne poate da și nouă vedere duhovnicească și ne poate da și nouă grai preamăritor de Dumnezeu, ca să realizăm că Dumnezeu săvârşeşte binele vindecător, din iubire milostivă pentru oameni.

Profesor, Vasile GOGONEA   

 

.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


* Copy This Password *

* Type Or Paste Password Here *