Dumnezeu ne îndeamnă să ne ridicăm cu ochii minţii şi s-o vedem în chip înţelegător pe Maica Domnului

În Duminica de dinaintea Înălţării Sfintei Cruci (Ap. Galateni 6, 11-18; Ev. Ioan 3, 13-17,), Biserica a rânduit să se citească la Sfânta Liturghie pericopa «Convorbirea Lui Iisus cu Nicodim», de la Sfântul Ioan Evanghelistul: “Zis-a Domnul: Nimeni nu s-a suit  la cer decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Şi, după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să Se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Pentru că Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Fiindcă n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea”, iar, cu o zi înaintea acestei Duminici, adică, sâmbătă, 8 septembrie, am avut Sărbătoarea «Naşterea Maicii Domnului», cea care s-a născut ca dar al lui Dumnezeu pentru rugăciunile stăruitoare ale Sfinţilor şi Drepţilor Părinţi, Ioachim şi Ana.

A venit ca un cer însuflețit, purtând în brațe soarele dreptății

Aşadar, puțin închizând ochii cei sensibili, să ni-i ridicăm pe cei ai minții și să vedem în chip înțelegător pe Maica Lui Dumnezeu. Căci a venit ca un cer însuflețit purtând în brațe soarele dreptății, ca să-i lumineze și să-i încălzească pe credincioșii care aleargă la scăparea ei. Și dacă soarele cel sensibil a știut să lumineze și să încălzească, să usuce și să ardă, cu cât mai mult a știut să facă acestea soarele dreptății cel mai înainte de soare.

A venit ca o tărie, purtând în brațe steaua cea din Iacob, pentru ca și noi, precum magii, lepădând toate plăcerile cele trupești, să-i urmăm Lui în curăție și să ne închinăm Lui cu credință. A venit ca o scară avându-L pe Domnul întărit în ea, ca să întărească și să izbăvească din stricăciune firea omenească. A venit ca un nor dătător de ploaie mântuitoare, purtând în sânul ei dumnezeiasca ploaie, ca să ude și să adape pământurile cele cuvântătoare. A venit ca o brazdă dumnezeiască ținând ca un snop spicul cel dătător de viață, ca să hrănească inimile care flămânzesc de El.

A venit ca o câmpie roditoare care avea în sânul ei grâul vieții, ca să-l reverse celor care aveau nevoie de hrană. A venit ca o masă având pe ea pâinea vieții, din care mâncând unii cu vrednicie, vor trăi în veac. A venit ca o vie purtând strugurele, ca să adape cu vinul cel dulce pe credincioși și să-i îmbete pe ei din grăsimea casei Lui. A venit ca un car condus de Cuvântul, pentru ca din necuvântare să-i slobozească pe cei cuvântători, ca Dumnezeu și Cuvânt.

 A venit ca o mielușea preanevinovată, purtând pe mielul “Cel ce ridică păcatul lumii” și “pe vițelul cel îngrășat”, jertfit pentru fiul cel risipitor, poporul cel omorât de desfrânare și pierdut de necurăție și iarăși aflat prin pocăință și întoarcere. A venit ca un clește ținând cărbunele aprins, ca să ardă din temelii spinul păcatelor și să-i lumineze pe iubitorii de curăție ca un Iubitor de curăție și ca Unul născut în curăție.

A venit ca un sfeșnic cu totul de aur cu șapte făclii purtând deasupra ei candela, ca să lumineze în chipul cel mai strălucit tot pământul de sub soare. A venit ca un chivot având în ea dreapta Tatălui cea prin care au fost date lui Moise tablele scrise ale legii mozaice, ca prin această dreaptă să fie scriși în cartea vieții cei vrednici de viață. A venit ca un palat și ca un scaun al Împăratului și ca o împărăteasă preaînfrumusețată, ținând ca o maică pe Împăratul slavei, ca să cheme la Împărăția lui Dumnezeu pe iubitorii acesteia.

Aflăm din scrierile Sfinţilor Părinţi şi din tradiţiile de la Ierusalim, că cei doi Sfinţi Părinţi Ioachim şi Ana înaintau în vârsta lor, priveau la măslin, priveau la tot ce era roditor pe pământ: cum înfloreau, cum rodeau, şi se uitau neputincioşi, privindu şi mâinile şi braţele trudite, şi vedeau că ei nu rodesc, nu lăstăresc nici un fiu sau fiică. Şi câte nopţi, câte zile n-au cugetat în inima lor zicând: “Doamne, de ce ne-ai părăsit?”! Se considerau părăsiţi de Dumnezeu, dar nu au căzut în deznădejde, iar de aceea, Maica Domnului, ca şi noi într un fel, a fost plămădită din ţărână. Ca şi noi, a primit trup şi suflet, dar Maica Domnului a mai avut şi altceva, multa rugăciune a Sfinţilor şi dumnezeieşti Părinţi Ioachim şi Ana. Cât de fericiţi sunt părinţii care nasc prunci în urma unei profunde rugăciuni! Acei copii, încă din pântecele mamei lor primesc binecuvântarea cerului. De aceea, să ne rugăm Lui Dumnezeu să vă dea la toţi oamenii, prunci sănătoşi, luminaţi de Dumnezeu! Cât de fericit trebuie să fie pruncul din pântecele maicii sale, când ea se roagă pentru el şi când aceasta merge la Sfânta Biserică şi se hrănesc, ea şi pruncul, din pântece cu Sfânta Împărtăşanie, cu Hristos! Câtă bucurie sfântă în acea mamă!

Creștinismul se prezintă în fața lumii, de douăzeci de veacuri, cu cel mai mare dintre semne: Sfânta Cruce

Binecuvântat să fie Dumnezeu,  că Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a făcut o bucurie sfântă, chemându-ne să prăznuim împreună cu îngerii, nașterea Maicii Sale, nașterea Născătoarei de Dumnezeu! Bucurie sfântă s-a sălășluit în inimile credincioșilor, bucurie pe care au avut-o și îngerii din ceruri în acea zi de prăznuire a Maicii Domnului. De la o margine la alta a pământului, de la pământ până în cer, din cer și până întru suferința iadului, în acea zi a fost mângâiere, pentru că și cei din iad, înecați fiind în lacrimile durerii lor, se bucurau, nădăjduind că Maica Domnului va mijloci și pentru cei dintru adâncul iadului, va mijloci la Fiul său, la Mântuitorul nostru Iisus  Hristos, să-i izbăvească și pe cei de acolo.

Cu atât mai mult noi, cei de pe pământ, ne punem nădejdea în marele ajutor și în rugăciunile Maicii Domnului către Preasfânta Treime. Prin urmare, Maica Domnului nu este numai nădejdea noastră, a celor de astăzi, ci a fost și a părinților noștri și a strămoșilor noștri. Iată că în ea își pun nădejdea și cei dintru adâncuri și se bucură și cei din cerul Împărăției lui Dumnezeu. Mângâiere în tot universul, pentru că la acel hram n-am prăznuit nașterea doar a unei fecioare oarecare, ci a celei mai sfinte dintre fecioare, Aleasa Cerului. Câte fecioare cinstite n-or fi fost în vremea aceea, la plinirea vremii, cum spune Sfântul Apostol Pavel la Galateni 4, 4: «la plinirea vremii, venit-a Hristos în lume»! Ei, câte fecioare or fi fost în vremea aceea!

Dar una a fost aleasă ca să fie scară pe care să coboare Dumnezeu la noi. Aceea era Fecioara Maria din Nazaret. La nașterea acestei sfinte și binecuvântate de Dumnezeu Fecioare, am putea spune că Dumnezeu a frământat din nou creația Sa. Era căzută și a frământat-o Dumnezeu din nou. Și ce frământă Dumnezeu ce este? Prescură! Iată, Maica Domnului a fost frământătură din cei doi părinți, Ioachim și Ana, și mult har de la Dumnezeu! Iată prescura din care S-a născut apoi Fiul Lui Dumnezeu!

Hristos Domnul, an de an, la începutul toamnei îmbelșugate, pregătește iarăși ceea ce are îndestul și El pentru cea care L-a purtat în brațe când era Dumnezeu și Prunc pe acest pământ. Iată, cum ar trebui să ne comportăm noi în relația noastră cu părinții noștri, cu mama și cu tata! Iată că este multă bucurie în cer, când după o Sfântă Liturghie se face pomenirea părinților și se merge și la mormântul lor! Când vă duceți la mormântul părinților în cimitir, la mormântul soților, al fiilor sau fiicelor, să știți că nu vă duceți la o cruce rece, vă duceți la un mormânt unde se odihnesc în țărână, în așteptarea învierii celei de obște, osemintele părinților!

Toate religiile lumii, din trecut și până azi, au avut și au semne și simboluri specifice: unele corpuri cerești (soarele, luna, stelele), altele corpuri și figuri de animale, iar altele obiecte de tot felul. În același timp, suverani și popoare, armate, instituții, asociații, familii nobile etc. au adoptat diferite simboluri, considerate reprezentative. Ar fi nevoie de un muzeu imens, ca să fie expuse toate la un loc!

Sfânta Cruce este Altarul pe care Iisus Hristos S-a jertfit, ca să ne mântuiască

Deosebit de toate religiile și celelalte instituții omenești, Creștinismul se prezintă în fața lumii, de douăzeci de veacuri, cu cel mai simplu, dar și cel mai mare dintre semne: Sfânta Cruce. Prin comparație, nici unul dintre celelalte n-a reprezentat mai bine un fapt, un adevăr, o realitate. Pentru că Sfânta Cruce nu este un simbol mitologic, o idee, un obiect magic ori artistic, ci, ea reprezintă un Altar pe care Iisus Hristos S-a jertfit, ca să ne mântuiască.

Deci, Sfinţii Părinți ai Bisericii ne învață că Sfânta Cruce are trei semnificații: obiect sfânt, semn de închinare și cale de urmat, misiune. În pofida faptului că s-a vorbit și s-a scris enorm despre ea, să știm, așadar, foarte multe lucruri, că Sfânta Cruce rămâne, în esență, o mare taină, sau «uşa» Tainelor, cum frumos ne spune un vers din Acatistul Sfintei Cruci (Icos 6), așa cum de-a pururi taine rămân: Sfânta Treime, Întruparea Mântuitorului Iisus Hristos, Euharistia etc., pe care le primim și le înțelegem numai prin credință. Trebuie să reținem, de asemenea, că în ierarhia liturgică, Sfânta Cruce se situează imediat după Maica Domnului și înaintea sfinților. Să ne amintim că la încheierea unor slujbe se rostește: «Hristos – Adevăratul Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, cu puterea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci și cu ale tuturor sfinților, să ne miluiască și să ne mântuiască», tocmai pentru ca noi să Înțelegem că Iisus Hristos ne mântuiește cu puterea Sfintei Cruci.  

Prof. Vasile GOGONEA

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


* Copy This Password *

* Type Or Paste Password Here *