Dumnezeu ne îndeamnă ca prin rugăciune să învăţăm şi «lecţia» iertării celor care ne-au greşit!

În Duminica a 11-a după Rusalii, avem Pericopa Evanghelică ce ne dezvăluie multe învăţături despre «Pilda datornicului nemilostiv», (Sf. Ev. Matei 18, 23-35; Ap. I Corinteni 9, 2-12), o parabolă în care ni se prezintă o «lecţie» a dilemelor iertării sau poate o ilustrare a modului în care dorinţa de a ierta ne îndeamnă să medităm la greşelile greşiţilor noştri, pilda aceasta fiind consemnată doar de către Sfântul Evanghelist Matei (18, 23-35), ceea ce constituie răspunsul dat de către Iisus Hristos lui Petru la întrebarea: «Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui? Oare, până de şapte ori?», pentru ca noi să înţelegem că Dumnezeu este în același timp milostiv și drept, că iubirea milostivă a Lui Dumnezeu precede dreptatea Lui, deoarece Mântuitorul Iisus Hristos a propovăduit această pildă a datornicului nemilostiv, în contextul în care i-a învăţat pe ucenicii Săi, ce înseamnă iubirea faţă de aproapele şi de câte ori se cuvine a-l ierta pe cel care ne-a greşit. Cu siguranţă, această parabolă ne mai îndeamnă să ieşim din noi înşine, să ne privim nepărtinitor şi necruţător din afară, să risipim ceaţa din jur, să ne privim nediscriminatoriu, să părăsim lumea fantomatică a egocentrismului spre a intra în realitate şi în atât de elogiatul şi controversatul realism al zilelor noastre şi al vremurilor dintotdeauna, ca o dovadă de necontestat că Dumnezeu ne îndeamnă ca prin rugăciune să învăţăm «lecţia» iertării celor ce ne-au greşit, cu voie sau fără voie, deci, să iertăm greşiţilor greşiţilor noştri!

«Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui?»

Aşadar, în Duminica dinaintea Praznicului «Adormirea Maicii Domnului», Pilda slujitorului nemilostiv, aşa cum am amintit, constituie răspunsul plin de subtilitate dat de către Mântuitorul Hristos lui Petru la întrebarea: «Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui? Oare, până de şapte ori?», iar atunci Dumnezeu i-a răspuns: «Nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte» (Matei 18, 22), mai ales că cifra şapte, în concepţia iudaică, exprimă desăvârşirea, iar aceasta ar însemna că poţi greşi fratelui tău de 490 de ori, numai că «de 70 de ori câte 7», în calculul matematic al Lui Dumnezeu, înseamnă nu de 490 de ori, ci fără de număr, pentru că la Dumnezeu, iertarea este infinită, ea nu are limite matematice, cum am putea crede mulţi dintre noi! Pentru că ne spune Sfântul Evanghelist Luca: «De-ţi va greşi fratele tău, dojeneşte-l şi dacă se va pocăi, iartă-l. Şi chiar de îţi va greşi de şapte ori într-o zi şi de şapte ori se va întoarce către tine, zicând: Mă căiesc, iartă-l!» (17, 3-4). Iar pentru a exemplifica acestea, Mântuitorul a rostit Pilda datornicului nemilostiv, chiar dacă ea aduce în atenţie comportamentul unui împărat, care «a voit să se socotească cu slugile sale», mai ales că ideea comună de bilanţ financiar periodic, balanţă financiară, nu ne este străină şi ea se regăseşte şi astăzi în contabilitate, chiar şi în cea bisericească. Deci, reluând, Împăratului i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi, acesta constituind cel mai mare număr folosit în calculul monetar din Orientul Apropiat. Un talant cântărea 43,620 kg de argint sau 49,077 kg de aur, fiindcă exegeţii susţin că un talant cântărea 34,272 kg de aur. Interesant este faptul că Sfântul Evanghelist nu precizează, dacă talanţii erau din aur sau din argint, însă, dacă facem un calcul matematic de bun simţ, rezultă că respectivul datornic avea o datorie de aproximativ 436 t de argint sau 490 t de aur, ceea ce înseamnă o cantitate incredibilă şi greu de suportat chiar şi pentru o ţară, darămite pentru o singură persoană. Când a venit vremea bilanţului, neavând cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut el cu femeia şi copiii săi, ca să plătească datoria, deoarece stăpânul, probabil un «bun manager», nu putea rămâne în pagubă, iar pentru a recupera pierderea, plănuia vinderea datornicului şi a familiei lui, ca sclavi, după care urma confiscarea bunurilor mobile şi imobile. Sclavii evrei, potrivit Legii, indiferent de suma împrumutată, după şase ani de sclavie, deveneau oameni liberi (Deuteronom 15, 12). Conştient de pedeapsa de care era pasibil, datornicul a recurs la o formă de rugăminte, însoţită de câteva gesturi liturgice: Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: «Doamne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot», iar acea rugăminte, cum ne spune Sfânta Evanghelie, i-a fost ascultată, pentru că: «Stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria», pentru că s-a rugat convingător. Desigur, făcând un calcul simplu, vom constata că prin vinderea lor, stăpânul nu putea să-şi recupereze paguba, ţinând cont că valoarea unui sclav era între cinci sute şi două mii de dinari, aşa că stăpânul a preferat să-l elibereze pe datornic şi să-i şteargă datoria. Să conchidem, în acest fel, că dintr-un parteneriat cu Dumnezeu, omul iese tot timpul câştigător, numai că lucrurile sunt diferite, în cazul parteneriatelor dintre oameni! După ce i-a fost iertată datoria, acel slujitor, ieşind de la împărat, întâlnind pe unul dintre cei care slujeau împreună cu el şi care-i datora o sută de dinari, a pus mâna pe el şi sugrumându-l i-a zis: «Plăteşte-mi cât îmi eşti dator», după care auzim pledoaria datornicului pentru amânarea plăţii: «Îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti», dar, aceasta n-a fost primită şi datornicul fostului datornic a fost aruncat în închisoare, până ce îi va plăti datoria, cu toate că suma datorată de acesta era infimă, în comparaţie cu suma care i-a fost iertată lui (un dinar cântărea doar 4,5 grame de argint). Până la urmă, totuşi, el nu a vrut să renunţe la ea. Atitudinea slujitorului care beneficiase de bunăvoinţa stăpânului său s-a dovedit a fi de un cinism absolut, de aceea, comportamentul său nu a rămas fără ecou, ci, a atras atenţia celor din jur: «Iar celelalte slugi, văzând deci cele petrecute, s-au întristat foarte şi, venind, au spus stăpânului toate cele întâmplate» (v. 31). Atunci, stăpânul, chemându-l, i-a zis: «Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine?» (v. 32-33).

«Așa vă va face și vouă Tatăl Meu Cel Ceresc, dacă nu veți ierta fiecare fratelui său, din toată inima!»

Prin urmare, datornicul nemilostiv n-a fructificat şansa care i s-a oferit, ci, a lucrat în aşa fel încât darul milostivirii să-i fie revocat: «Şi mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria», această «lecţie» a neiertării constituindu-se ca o «sentinţă», deoarece stăpânul s-a mâniat pentru că datornicul nemilostiv nu l-a iertat pe fratele său! Aceasta este, în mare, istorioara unei parabole a importanţei iertării aproapelui nostrum, iar când auzim cu auzul minţii o asemenea istorioară, ne umplem de revoltă față de purtarea cu totul lipsită de omenie a celui căruia i s-a iertat atât de mult, iar el nu vrea să ierte nimic! Dar, să nu ne grăbim să-l osândim prea mult pe acel om fără pic de omenie, pentru că ne osândim pe noi înșine, mai ales că şi noi, de multe ori ne purtăm la fel cu semenii noștri. În pilda aceasta, Dumnezeu pare a pune problema moștenirii Împărăției Sale în relație cu banii și, prin aceasta, i-ar favoriza pe cei înstăriți, dar, la o privire atentă asupra textului sfânt, nu banii sunt vizați în primul rând, ci două virtuți capitale pentru un creștin ortodox: iertarea și milostivirea față de aproapele său, adică față de orice om. Domnul ne învață aici că El ne iartă mult (adică 10.000 de talanți și un talant de aur conținea până la 6000 de dinari), pe când noi, iertăm puține în comparație cu El, adică 100 de dinari și un dinar de argint era prețul pentru o zi de muncă! Pentru a ierta și pentru a fi milostiv, trebuie să te lupți mult cu tine, să te exersezi în aceste fapte bune, şi vedem din aceste considerente, că viața conformă Voii Lui Dumnezeu nu e una ușoară, ci plină de privațiuni și de reconsiderări ale pozițiilor noastre anterioare vizavi de sănătate, prosperitate, relații interumane, existență! Dumnezeu- Cuvântul ne vrea deschişi, sinceri în dialog cu El, ne vrea niște oameni care ne asumăm vocația de ființe mereu atente la creșterea în relația cu El și cu ceilalţi oameni. Mântuitorul, putem spune că «teoretizează» aici problema iertării datoriei aproapelui nostru, după ce, mai întâi, expusese problema mântuirii noastre, iar faptul de a-ți vedea familia închisă în pușcărie pentru că nu poți să plătești pentru libertatea ei, constituie o imagine plină de mult dramatism, pe care o întâlnim de multe ori astăzi, când familia se află expusă în fața multor pericole. Uneori, pentru o sumă minoră, cel mai adesea, în comparație cu demnitatea umană, statul sau banca sau vreun cămătar te poate scoate afară din casă și să o pună în vânzare! A nu avea casă și nici familie este o mare dramă personală şi tocmai de aceea, Domnul a apelat la imaginea aceasta puternică, răscolitoare, pentru ca cei care Îl ascultau să înțeleagă faptul, că Dumnezeu ne iartă infinit mai mult decât îi iertăm noi pe semenii noştri! Această frumoasă istorioară din Sfânta Evanghelie după Matei (18,23-35) este, după cum zice Mitropolitul Nicolae Velimirovici, o parabolă în care datornicul cu zece mii talanți poate fi oricare dintre noi – dator cu păcate multe față de Dumnezeu, iar stăpânul care iartă datoria este Însuşi Dumnezeu. Cel dator cu o sută de dinari este oricare dintre semenii noștri. Datornicul hain, căruia i s-a iertat tot, iar el nu vrea să ierte mica datorie a neputinciosului său datornic, ne reprezintă pe fiecare dintre noi, cărora Dumnezeu ne iartă tot, iar noi nu vrem să iertăm nici cea mai mică jignire din partea aproapelui nostru. Ca să-L putem iubi pe Dumnezeu, trebuie să fim împăcați cu semenii noștri, trebuie să iertăm, iar, a te stăpâni și a ierta este o atitudine de mărinimie sufletească și o dovadă că în tine locuiește Duhul Lui Dumnezeu, Care este Duhul păcii. Acela care se stăpâneşte la vreme şi nu răspunde cu rău la jignire, cel care uită jignirea, a smuls din rădăcină orice urmă de vrajbă și răutate, pentru că greşitul care a fost iertat, în fond, se simte umilit și rușinat și nu mai îndrăznește să mai spună cuvinte grele ori să mai urască. În concluzie, în contextul istorisirii acestei parabole, Domnul Hristos rostește fraza care ține lumea: «Așa vă va face și vouă Tatăl Meu Cel Ceresc, dacă nu veți ierta fiecare fratelui său, din toată inima!», fiindcă lumea întreagă stă în împlinirea acestei virtuți adânci a iertării, iar Dumnezeu ne îndeamnă ca prin rugăciune să învăţăm şi «lecţia» iertării celor ce ne-au greşit cândva, cu voie sau fără voia lor!

Prof. Vasile GOGONEA   

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


* Copy This Password *

* Type Or Paste Password Here *