Dumnezeu ne cheamă întotdeauna să-L mărturisim prin Iubire

În Duminica a 2-a după Rusalii, a Sfinţilor Români (Corinteni 5, 17, 20: 11, 6, 1, 3-7, 10; 13,11; Ev. Matei 4, 18-23; a Sf. Români: Matei 5, 14-16; 10, 32-33, 17-18, 22), Biserica Lui Dumnezeu a rânduit ca să fie pomeniţi toţi sfinţii români care au ştiut că prin «nealterarea legii şi a limbii, precum şi prin păstrarea dreptei credinţe», pot deveni nemuritori în memoria vie a Bisericii Lui Hristos şi a neamului românesc, mai ales că această perioadă de la Rusalii la Sfinţii Petru și Pavel e închinată, într-un fel, tuturor sfinţilor, martirilor, mărturisitorilor, cuvioşilor, mărturisitorilor întru Hristos, pelerinilor care au umblat dintr-o parte în alta a lumii, propovăduind şi vorbind despre Dumnezeu, doctorilor fără de arginţi şi atâtor altora, iar, dacă ar trebui să ne spună Biserica dreptmăritoare, cum este chipul sfinţilor, ce trebuie să facem ca să urmăm chipului sfinţilor, e bine să ştim că în aceste duminici de după Rusalii, fiecare Evanghelie, până la Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, vorbeşte despre chipul sfinţilor, cum ar trebui să fim şi noi, întru mărirea şi Slava Lui Dumnezeu, Cel Care ne cheamă întotdeauna ca să-L mărturisim prin credinţă şi prin Iubire negrăită.

«Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi!»

Pericopa Evanghelică a Duminicii a doua după Rusalii, ne învaţă că pomenirea sfinţilor ne aduce întotdeauna în minte frumoasa şi inspirata exclamaţie a psalmistului David: «Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi!» (Psalm 67, 36), fiind în acelaşi timp şi îndemnul liturgic al aceluiaşi psalmist: «Lăudaţi pe Dumnezeu întru Sfinţii Lui!» (Ps. 150, 1), sfinţenia însemnând întotdeauna şi un dar al Duhului Sfânt, Pogorât în Creaţie în Duminica Cincizecimii. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât în anul 1992 ca pentru sfinţii români să se facă pomenirea în Duminica a 2-a după Rusalii, tot ca o expresie a darului Sfântului Duh, mai ales că până nu demult, în calendarul ortodox tipărit la noi erau trecuţi doar sfinţii de pe alte meleaguri, fapt care a creat impresia, pentru creştinii mai puţin informaţi, că noi, românii, nu am fi avut sfinţi. Aşadar, Sfântul Sinod a hotărât, la 20 iunie 1992, ca până la sfârşitul veacurilor, în întreaga Biserică Ortodoxă Română, să se cinstească după pravilă cu slujbă specială şi cu acatist bine rânduit cu evalavie, toţi Sfinţii din neamul nostru, ştiuţi şi neştiuţi. Pentru cinstirea acestora, s-a instituit «DUMINICA SFINŢILOR ROMÂNI», care este aşezată în Calendarul Bisericii noastre în fiecare an, în a doua Duminică după Rusalii. În acest fel, îi cinstim pe cuvioşii pustnici, care, după spusa Mitropolitului Dosoftei, au dus o viaţă tot aşa de ascetică precum cea a Sfinţilor din Tebaida. Iar, între cei care au trăit pe deplin viaţa călugărească, se numără Sfântul Nicodim de la Tismana, Sfântul Daniil Sihastrul, Sfânta Teodora de la Sihla, Sfântul Calinic de la Cernica şi Sfântul Cuv. Irodion de la Lainici, aşa cum îi cinstim şi pe acei martiri români care au ţinut deasupra stindardul Crucii în vreme de prigoană, pecetluind cu sângele lor propria mărturie, precum Sfinţii Mucenici de la Niculiţel, din veacul al IV-lea, apoi Sfântul Ioan Valahul (†1662) şi binecredinciosul voievod Constantin Brâncoveanu, cu fiii săi: Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache, martirizaţi de turci, în ziua de 15 august 1714. Deci, ca şi mulţi alţii, toţi aceştia, prin rugăciune şi prin evlavie sau prin suferinţă şi jertfă pentru adevăr şi dreptate, au atins culmea desăvârşirii, au devenit şi «temple ale Duhului Sfânt» (cf. I Cor. 6, 19)! Poate că la un moment dat, noi, românii, nu am avut sfinţi canonizaţi oficial şi trecuţi în calendar, dar în conştiinţa şi în evlavia conaţionalilor noştri, ei au fost cinstiţi fără încetare. De aceea, canonizările din anii 1955 şi 1992, au avut menirea de a confirma oficial cinstirea neîntreruptă ce li s-a făcut, mai ales că poporul nostru a avut întotdeauna şi are, desigur, eroii săi naţionali, alături de poeţi, scriitori, artişti etc., de mare valoare. Dar, trebuie să se ştie limpede că poporul român are un mare număr de sfinţi, cunoscuţi şi necunoscuţi, pe care noi i-am numi eroi naţionali, pentru viaţa şi misiunea lor exemplară, chiar dacă, despre mulţi dintre ei ştim puţine lucruri, poate pe alţii nu-i cunoaştem încă, dar când Dumnezeu ne va învrednici să trecem pragul veşniciei, cu siguranţă că îi vom întâlni, cu Voia Domnului, pe toţi, vom vorbi cu ei şi ne vom bucura de prezenţa lor. Dar, până când Bunul Dumnezeu ne va ferici cu vederea, faţă către faţă, a sfinţilor noştri, toţi să ne bucurăm a-i vedea în duh, pomenindu-i cu evlavie, desigur, pe cei cunoscuţi, dar neuitând să îndreptăm un gând cucernic şi către cei necunoscuţi. Aşadar, să ne iubim sfinţii noştri, cei care poartă povara veacurilor şi a zilelor, cum purtăm neîncetat stresul zilei de mâine, al săptămânii ce vine, al lunii, al anilor, aşa cum purtăm şi grija pentru celălalt în ziua de mâine sau frica de celălalt, fiindcă pe toate acestea le purtăm neîncetat în inima noastră! E firesc, prin urmare, ca în această Duminică să-i pomenim pe cei ce au apărat «legea strămoşească», înfruntându-i cu bărbăţie pe otomani şi habsburgi sau pe alţi asupritori şi cotropitori, iar un strălucit exemplu în această privinţă îl avem în secolul al XV-lea, pe Ştefan cel Mare şi Sfânt, apărătorul pământului românesc în faţa primejdiei Semilunei, cel mai de seamă ctitor de locaşuri sfinte şi sprijinitor al Bisericilor Ortodoxe de pretutindeni.

          Mântuitorul Iisus Hristos este «Calea, Adevărul şi Viaţa» (In. 14, 6)

În Pericopa Evanghelică a Duminicii a 2-a după Rusalii, Îl vedem pe Hristos Domnul umblând pe lângă Marea Galileei, pentru că având nevoie de lucrători pentru Împărăţia veşnică, S-a adresat unor pescari, zicându-le: «Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni» (Mt. 4, 19), iar aceştia, lăsând corabia, mrejele şi familia lor, au mers după Domnul, Care a făcut din ei solii mântuirii, în timp şi spaţiu. Poate, de aceea, Mântuitorul Hristos încă mai străbate de două mii de ani în continuare Galileea lumii noastre, cerându-ne să-L urmăm spre a găsi în El sens superior şi demnitate adevărată, mai ales că Mântuitorul Iisus Hristos este «Calea, Adevărul şi Viaţa» (In. 14, 6), încât, urmându-L, de fapt, ne dovedim împreună-lucrători cu El întru zidirea Trupului tainic al Bisericii. Numai credinţa ne face pe toţi mărturisitori ai Lui Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu poate face minuni mari, numai cu cuvântul să zică, El nici nu trebuie să Se atingă, nici nu trebuie să păşească peste pragul casei Sale, fiindcă dragostea Lui Dumnezeu este aşa de mare şi stă în spatele nădejdilor noastre. Credinţa este, de fapt, o dragoste mare a Lui Dumnezeu, mai presus de orice cuvânt, dragoste care trece peste orice graniţă de neam, peste orice fel de oprelişte, pentru a veni să ne tămăduiască. Să fim încredinţaţi că fiecare dintre noi este chemat de Dumnezeu la mântuire, prin diferite căi şi mijloace, iar la apelul iubirii Lui Dumnezeu, trebuie să răspundem DA, prin credinţa şi virtuţile noastre, iar prin darurile cu care suntem înzestraţi de Dumnezeu, suntem chemaţi la mântuire. Cu succesele sau insuccesele pe care le avem în viaţă, Dumnezeu ne cheamă la mântuire, cu bucuriile şi necazurile ce vin asupra noastră, Dumnezeu ne cheamă la desăvârşire, fiindcă «voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască» (I Tim. 2, 4), iar «Spre a ne duce la mântuire, cum ne spune Fericitul Augustin, Dumnezeu transformă durerea în învăţătură şi loveşte ca să vindece, nu ca să ucidă» făptură omenească! Deci, cu oamenii pe care ni-i scoate în cale, Dumnezeu ne cheamă la mântuire! Să avem clar în mintea noastră că în casă, pe stradă, la locul de muncă şi oriunde ne aflăm, trebuie ca fiecare dintre noi să fie un apostol, adică, un trimis al Domnului, când medicul, în cabinetul de consultaţie sau pe masa de operaţie, profesorul la catedră, funcţionarul la birou, muncitorul în fabrică, plugarul pe ogoare, savantul în laborator, scriitorul la masa lui de lucru, toţi laolată pot şi trebuie să fie apostoli ai binelui, adevărului şi iubirii, în lume. Dumnezeu ne cheamă să-L mărturisim prin Iubire, numai împlinindu-ne rostul şi datoria noastră cu conştiinţă şi răspundere, când mărturisim aceeaşi dreaptă credinţă pe care au mărturisit-o Sfinţii Români, detaşându-ne de toate deşertăciunile pământeşti, ca să ne dovedim fii vrednici ai Bisericii noastre dreptmăritoare şi să ţinem mereu aprinsă candela spiritualităţii româneşti!

Profesor, Vasile GOGONEA

PS  În Duminica a 2-a după Rusalii, a «Sfinţilor Români», 10 iunie 2018, Înaltpreasfinţitul Părinte dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, împreună cu un sobor ales de preoţi şi diaconi, va oficia Sfânta Liturghie şi va săvârşi slujba de resfinţire a Bisericii cu Hramul «Sfinţii Trei Ierahi», din Parohia Budieni, Com. Scoarţa, Protopopiatul Târgu-Jiu Sud, Gorj

 

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


* Copy This Password *

* Type Or Paste Password Here *