Dumnezeu Mântuitorul a venit în lume ca să ierte şi să vindece făptura noastră!

În Duminica a 6-a după Rusalii, avem Pericopa Evanghelică ce ne istoriseşte făptuirea unei vindecări minunate a Mântuitorului Iisus Hristos, anume, «Vindecarea slăbănogului din Capernaum» (Ap. Romani 12, 6-14; Ev. Matei 9, 1-8), deci, vindecarea unui om paralizat, care a fost adus la Mântuitorul de prietenii săi pentru a-i fi redată sănătatea trupească şi sufletească, tocmai ca o concretizare a faptului că Iisus îl vindeca pe slabănog pe fundamentul credinţei altora, iar, ca o remarcă deosebită, în toate cele trei texte sinoptice ale vindecării slăbănogului din Capernaum, în legătură cu iertarea păcatelor «pe pământ», se foloseşte pentru Mântuitorul titlul de Fiul Omului (Mt 9, 6; Mc 2, 10; Lc 5, 24), mai ales că folosind acest titlu, pe linia profeţiei lui Daniel (7, 13-14), Mântuitorul arată că are în vedere nu numai perioada prezenţei Sale trupeşti printre oameni, ci, deopotrivă, lucrarea Sa «pe pământ», de după înălţarea la cer, ca înfăţişându-Se Cel preamărit de-a dreapta Tatălui, ceea ce confirmă cu pregnanţă faptul că mai ales pentru credincioşii creştini, iertarea păcatelor nu este o simplă speranţă, amânată pentru viitorul eshatologic, cu precizarea că Iisus iartă păcatele aici şi acum, iar cuvintele de instituire a Sfintei Euharistii arată că sângele jertfei Sale se varsă «spre iertarea păcatelor» (Mt 26, 28), ceea ce reprezintă o permanenţă în Biserică, în conformitate cu porunca pe care El ne-a lăsat-o: “Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea” (Lc 22, 19; I Cor 1 1,24-25).

«Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: “Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale”»

În Evanghelia Duminicii a 6-a după Rusalii, Îl aflăm pe Mântuitorul Hristos apropiindu-Se cu milă de un slăbănog sau un paralitic, pe care l-a întărit cu puterea Sa tămăduitoare, iar acesta, spre uimirea tuturor, s-a ridicat îndată şi a plecat acasă sănătos, spre a fi o binecuvântare pentru familie, pe care de mult timp o împovărase prin neputinţa lui (Mt. 9, 6-8). Minunea s-a petrecut după ce Mântuitorul S-a întors din ţinutul Gherghesenilor, cu toate că unii cărturari gândeau rău despre El în inima lor, n-aveau curajul să vorbească împotriva Lui pe faţă, fiindcă le era teamă de popor. Le era ruşine de popor, cum să vorbească împotriva Lui, când mii de oameni erau de partea Lui, Îl ascultau, Îl urmau, au văzut atâtea minuni şi au crezut în El fără să întrebe prea multe lucruri. Dar, în inima acestor cărturari era gândul cel rău pe care Hristos l-a descoperit spre ajutorul lor, ca şi ei să se trezească şi să se mântuiască. Dar Evanghelia şi istoria ne-au arătat că acei care au gândit rău în inima lor, împotriva Lui Hristos, nu s-au întors niciodată la El şi nu s-au mântuit. Unii dintre cei care au strigat cu gura lor: «Răstigneşte-L, răstigneşte-L»!, care în neştiinţa lor, în autoînşelarea lor, L-au dat pe Domnul la moarte, L-au împins la moarte, au strigat să moară, s-au întors la Hristos cu pocăinţă, când au văzut că Domnul a murit nevinovat. Dar, dintre cărturari, dintre cei care ştiau mai multe despre Lege, despre viaţa duhovnicească şi care gândeau de rău de Hristos, de niciunul nu s-a spus că s-ar fi întors la Domnul. Numai Dumnezeu cu harul Lui a rânduit ca peste ani, câte unul dintre fariseii mari să se întoarcă, aşa cum a fost Saul din Tars, marele Apostol Pavel, care, fiind şi el un fariseu învăţat, atunci când Hristos l-a binecuvântat cu întâlnirea de pe «Drumul Damascului», s-a convertit şi a devenit marele Apostol al neamurilor. Dar, cei dintre cărturari şi farisei care L-au văzut pe Hristos şi au hotărât moartea Lui, niciunul nu s-a întors la Domnul. Niciunul nu şi-a recunoscut greşeala. De aceea şi noi, ca şi creştini care uneori ştim foarte multe lucruri, să avem multă grijă ce gândim în inima noastră cu privire la Hristos, cu privire la Evanghelia şi la minunile Lui, la Biserica Lui, pentru ca să ne putem folosi de prezenţa Lui în viaţa noastră spre mântuire, ca să ierte şi să vindece făptura noastră. Evanghelia Duminicii acesteia ne arată credinţa celor patru prieteni ai celui vindecat. Să vedem, deci, care ar fi locul nostru, cu cine ne-am potrivi noi, unde am fi noi, ce personaj am reprezenta noi, pentru cei patru a căror credinţă L-a silit pe Dumnezeu să-l vindece? Am fi noi, oare, fariseii care au început să cârtească şi să judece de sus până jos? Am fi noi, oare, oamenii aceia care, văzând minunea, L-au slăvit pe Dumnezeul Care le dă oamenilor atâta putere? Dacă privim cu superficialitate, vom crede că toată atenţia se îndreaptă către cei patru prieteni, iar dacă vom citi şi pasajul paralel de la Sfântul Evanghelist Marcu, unde cei patru sunt înfăţişaţi mult mai detaliat decât la Sfântul Evanghelist Matei, cu atât mai mult, vom crede ceea ce spune Sfânta Evanghelie: Iisus văzând credinţa lor, a celor patru prieteni ai slăbănogului, S-a întors către slăbănog şi i-a zis: “Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale”! Aşadar, prin minunea săvârşită, Hristos Domnul dovedeşte că a fost trimis de Dumnezeu în această lume, pentru ca să ierte şi să vindece, şi dacă pe pământ a avut această putere, cu atât mai mult o are atunci când El este preamărit de-a dreapta Tatălui, mai ales că această minunată putere divină o revarsă în făptura noastră, pentru binele nostru sufletesc şi trupesc. Iar, în timp ce ştiinţa care studiază energia cosmică este într-o continuă dezvoltare, cei care suntem creştini, am putea să ne bazăm pe un alt gen de energie: puterea Fiului lui Dumnezeu, despre Care Sfânta Scriptură ne spune că este în cer chiar acum şi este «mai presus decât toată Începătoria şi Stăpânia şi Puterea şi Domnia şi decât tot numele ce se numeşte, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor» (Efes. 1, 21). Lumea întreagă este o mărturie elocventă despre puterea şi mărirea lui Dumnezeu, iar în această privinţă, Beethoven spunea: «Când privesc cerul şi milioanele de sori care luminează de sus şi-şi urmează căile cu o precizie veşnică, sufletul meu se înalţă către izvorul cel dintâi al acestor făpturi», fiindcă Dumnezeu Îşi arată Atotputernicia prin felul în care Se îngrijeşte de nevoile noastre, fiindcă Cel Atotputernic ne dă iertarea şi vindecarea făpturii cu deplină îndurare, iertând păcatele noastre.

“Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta”

Mântuitorul a dorit să elimine izvorul bolii acestui om paralitic, adică păcatele lui, şi i-a zis: “Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale”! Evident, că acei cărturari care erau acolo, Îl priveau pe Mântuitorul, nu atât ca să-L asculte, cât, mai ales, dorind în inima lor să-L ucidă, să-L elimine din viaţa publică. Pentru că mulţimile nu mai priveau cu atâta respect către cărturari, cum priveau cu evlavie către Mântuitorul. Şi aceştia, simţind că ascultătorii lor s-au îndreptat spre altcineva, în loc să asculte şi ei de Hristos, gândeau în inima lor, cum să-L alunge, cum să-L omoare, cum să-L facă să tacă. Şi Mântuitorul, vorbind şi iertând păcatele slăbănogului, aceştia, cărturarii Îl judecau în inima lor zicând: Cum Îşi permite Acesta să facă aşa ceva, să ierte păcatele cuiva? Numai Dumnezeu poate face aceasta. Mântuitorul se uita în ochii lor, se uita pe faţa lor şi vedea că faţa lor nu seamănă a faţă de om luminat. Faţa lor trăda inima lor. Şi atunci El le spune: “Pentru ce gândiţi rău în inimile voastre”? Deci, Mântuitorul cunoaşte pe toţi oamenii. El ne cunoaşte şi pe noi! Să fim cu foarte mare grijă, că Dumnezeu ne cunoaşte gândurile! El ştie ceea ce noi gândim, chiar dacă faţa noastră pare cuviincioasă, evlavioasă, blândă. Ceea ce gândeşte în ascuns cineva poate fi înşelător pentru cei din faţa lui, dacă se uită la faţa omului şi la blândeţea afişată de acesta. Ce credeţi, ce trebuie să fac? Să-i iert păcatele sau să-l ridic din boală? Şi aceasta era uşor pentru Hristos. Dar, pentru ei, dovada puterii Lui trebuia să se arate în lucrurile văzute, nu în cele nevăzute. Pentru că nu aveau credinţă că în faţa lor era Fiul lui Dumnezeu. Şi Mântuitorul le-a zis: “Ca să vedeţi că am putere să iert păcatele, ţie-ţi zic: ridică-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta”! Şi omul se ridică în picioare, îşi ia pătura cu care a fost adus şi merge acasă pe picioarele lui. Sfinţii Părinţi spun că această purtare a păturii, a patului, înseamnă oferirea firii noastre, a trupului nostru ca jertfă lui Hristos, aşa cum spune Sfântul Pavel: “Aduceţi-vă trupurile voastre ca o jertfă sfântă, plăcută înaintea lui Dumnezeu”! Ceea ce a făcut slăbănogul, n-a făcut prin puterea lui. N-a făcut prin efortul lui, ci a făcut prin darul lui Hristos. Până atunci, el nu putea să se mişte, nu-şi putea plimba patul, dar, Hristos l-a făcut să-şi aducă trupul lui ca jertfă, Hristos l-a salvat din moarte, Hristos i-a iertat păcatele, Hristos l-a vindecat de boală, Hristos l-a trimis la casa lui, Hristos l-a învăţat cum să trăiască după aceea purtându-şi patul, adică, aducându-şi trupul ca o jertfă de mulţumire lui Dumnezeu. Mântuirea lui a fost pentru mântuirea celorlalţi. Salvarea din boală a slăbănogului a fost pentru trezirea celorlalţi oameni care au început să-L laude pe Dumnezeu, Cel Care a venit în lume ca să ierte şi să vindece făptura noastră!

Profesor, Vasile GOGONEA

P.S. În Duminica a şasea după Rusalii, 8 iulie 2018, Înaltpreasfinţitul Părinte dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, împreună cu un ales sobor de preoţi şi diaconi în frunte cu Preacucernicul Părinte Protopop, Ionel Câmpeanu, va oficia Sfânta Liturghie la resfinţirea Bisericii cu hramurile «Adormirea Maicii Domnului» şi «Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil» din Parohia Vârţ, Oraşul Rovinari, Protopopiatul Tg. Jiu Sud.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


* Copy This Password *

* Type Or Paste Password Here *