Culele din România, cetăţi „asediate” de nepăsare, au început să dispară

Arhitecţii prezenţi sâmbătă la simpozionul „2018 Anul European al Patrimoniului – Culele din România”, organizat la Craiova de Filiala Euroregională Sud-Vest Oltenia a Uniunii Arhitecţilor din România, au atras atenţia că aceste construcţii, reprezentative pentru România, dispar una câte una din cauza nepăsării şi au cerut implicarea autorităţilor judeţene pentru salvarea lor.

Arhitectul Pavel Popescu, preşedintele Filialei Euroregionale Sud-Vest Oltenia a Uniunii Arhitecţilor din România, a arătat că, în ultimii ani, Cula de la Mătăsari (judeţul Gorj), una din cele două de lemn din România, a dispărut „pur şi simplu”.

„Uin cele două cule de lemn care mai erau în România a dispărut. Este vorba de Cula de la Mătăsari. E o mare pierdere. (…) Acum cinci ani de zile, când am văzut-o eu, se mai putea încă face ceva: un acoperiş, ceva deasupra. Când am fost ultima dată deja toate elementele de acoperiş căzuseră. Am semnalat şi nu s-a făcut nimic. Iar acum acolo este probabil semănat grâu. Am simţit o mare durere şi nu m-am mai putut duce acolo. A mai rămas o singură culă de lemn în România – Cula „Davani” din Samarineşti (judeţul Gorj). Măcar pe aia să ne ţinem cu dinţii să nu dispară, pentru că este singura culă de lemn care a mai rămas în România”, a declarat pentru AGERPRES arhitectul Pavel Popescu.

El a explicat că a început demersurile de salvare a culelor din România în anul 2010, însă nu a găsit susţinere la autorităţile locale, deşi costurile nu ar fi fost foarte mari.

„În urmă cu 10 ani am luat avânt de la toţi colegii mei şi de la bunul Dumnezeu curaj şi încredere şi am acţionat cât am putut ca un simplu arhitect, dar nu am reuşit mare lucru: doar am acoperit cula lui Tudor Vladimirescu (judeţul Mehedinţi), una dintre cele frumoase cule şi pe care mai erau 10 şiţe pe metru pătrat şi apa îmbogăţea stejarul care era în cantităţi imense aici – grinzi, pardoseli, ferestre etc. şi acolo creşteau ciupercile. Au reacţionat destul de repede, au pus un acoperiş care a costat extraordinar de puţin, dar am salvat cula lui Tudor Vladimirescu. Este o chestie pentru care spun „Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, că s-a întâmplat!”. Dar, din păcate, atât”, a adăugat Pavel Popescu.

Acesta a arătat că în Cula „Tudor Vladimirescu” şi în cea de la Brabova (judeţul Dolj) s-au găsit baloţi de şiţă pentru acoperiş din anul 1970.

„Cine voiau să vină, Dumnezeu, să le pună sus pe casă? Fapt pentru care noi, poporul român, vom plăti bani de 100 de ori mai mult decât dacă puneam şiţa aia şi era casa salvată. Păcat că nu facem treaba la timpul ei”, a concluzionat Popescu.

În prezent, în România mai sunt 26 de cule (în judeţele Vâlcea – 7, Argeş – 5, Gorj şi Mehedinţi – câte 4, Dolj – 3. Olt – 2, Teleroman – 1), patru case culă (3 în Gorj şi una în Mehedinţi) şi două turnuri (câte unu în Olt şi Dolj), iar din toate aceste 32 de construcţii, patru au ajuns ruine, potrivit arhitecţilor.

„Aceste preţioase relicve istorice cu puteri evocatoare fac parte din memoria pământului românesc şi trebuie preţuite şi păstrate pentru generaţiile viitoare. Istoricii găsesc între aceste ziduri adevărate documente pentru pagini de istorie, iar arhitecţii apreciază cu mândrie arta unor înaintaţi anonimi care, deşi nu aveau la îndemână decât piatră, pământ, lemnul din pădure şi cărămida făcută cu unelte primitive, au reuşit să ridice aceste construcţii care au rezistat secole întregi”, au apreciat arhitecţii în cadrul simpozionului de la Craiova.

La simpozionul de la Craiova au fost prezenţi 120 de arhitecţi din 22 de judeţe, precum şi din Republica Moldova şi Ucraina. În ultimele două zile aceştia au vizitat mai multe cule din Oltenia, au creat un lanţ uman în jurul culelor şi le-au îmbrăţişat pentru a atrage atenţia că trebuie protejate.

Culele, mici cetăţi întâlnite între Dunăre, Carpaţi şi dreapta Oltului, cu dimensiuni direct proporţionale cu nevoile de apărare ale unei familii mai înstărite, reprezintă, alături de biserici, unele dintre cele mai vechi construcţii pe pământul românesc şi forma de locuinţă cea mai originală şi mai pitorească din această zonă.

Cu spaţiul de confort restrâns în favoarea celui de apărare şi elemente de unicitate în Europa, aceste monumente arheologice şi de arhitectură, cunoscute sau mai puţin cunoscute, sunt dovezi ale vechii culturi româneşti, chiar dacă, în lipsa unei tradiţii a înregistrării şi consemnării în cultura română, nu există dovezi materiale prin care cercetătorii să poată preciza momentul, nici chiar perioada apariţiei culelor în România.

Profesorul de arheologie Teohari Antonescu de la Universitatea din Iaşi susţinea în 1907 că această construcţie este un produs naţional specific românesc, originile ei pierzându-se în negura timpurilor. Începând cu secolul al XVIII-lea, printre cei care construiesc cule se numără, din ce în ce mai mult, boierii mărunţi de ţară, ca urmare a faptului că tot mai mulţi dintre marii boieri se stabilesc la Bucureşti şi Craiova, îşi lasă moşiile în seama arendaşilor sau împuterniciţilor, sarcina menţinerii vechilor forme de viaţă revenindu-le micilor boieri de ţară.

„Cula oltenească înfăţişează o clădire prismatică, formată din parter şi mai multe etaje, având un plan de formă pătrată sau dreptunghiulară, foarte apropiat de un pătrat. Zidurile de piatră sau cărămidă, groase de 0,7-1,00 m, sunt străpunse din loc în loc de deschizături lunguieţe şi foarte înguste, ca nişte metereze. Legătura între etaje se face printr-o scară de lemn, totdeauna interioară (cu excepţia culelor din Foişor şi Radomir). Pe lângă casa scării, fiecare etaj cuprinde câte una, două sau chiar trei încăperi. Numărul lor depinde de mărimea şi funcţia culei. Înălţimea încăperilor este relativ mică, circa 2,50 m. Planşeele dintre etaje sunt construite din bârne groase de stejar sau de bolţi. Ultimul nivel este prevăzut cu un cerdac, cu arcade şi coloane. Uneori întregul etaj ultim este foişor. Intrarea în culă se face, de obicei, printr-o singură uşă construită din bârne de stejar, cu sisteme de zăvorâre ingenioase, şi adesea flancată de metereze prin care se putea trage cu puşca. Formele culei olteneşti au evoluat în concordanţă cu realităţile social-istorice, atingând apogeul în cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Aceste forme arhitecturale, bogăţia arcadelor, a elementelor decorative (pietre perforate ajur de la ferestrele parterului, firide oarbe, arcade etc.) fac din culă unele dintre cele mai interesante şi mai caracteristice exemplare de arhitectură oltenească”, scriau arhitecţii Iancu Atanasescu şi Valeriu Grama în anul 1974 în cartea „Culele din Oltenia”.

Sursa: AGERPRES

 

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


* Copy This Password *

* Type Or Paste Password Here *