Cu băţul prin gard: Numa Pompilius vs. Statul „corect politic”

Numele meu este Numa. Pompilius Numa. Am fost un rege al romanilor, pe vremea când aceştia erau de origine etruscă. Tusci, pe limba lor.

A fost o vreme când romanitatea privea guvernarea ca pe ceva sacru, căci regele deschidea sipetul de unde era scoasă o piele veche şi jigărită de viţel, unde erau desenate niscaiva vrăji ori vorbe, dar noima lor se pierduse demult. Nimeni nu le mai inţelegea.

Dar era de ajuns sa le îngâne regele, ca mulţimea să le asculte respectuoasă. Aşa cum ascultăm astăzi raportorii Uniunii Europene – nimeni nu înţelege ce vor, dar toţi ascultă cu o teamă respectuoasă, pe undeva între superstiţie şi pioşenie.

Lumea a început să ia în derâdere atitudinile religioase, fără să realizeze că cea mai dată naiba este religia statului. Pe vremea noastră, a romanilor, funcţiile publice erau duble. Aveai o funcţie administrativă doar însoţită de o funcţie religioasă. Rostul statului era să vegheze ca ordinea hotărâtă de zei să rămână neschimbată. Banii veneau la stat ca la un reprezentant al zeilor, care le aduce cuvântul pe pământ. Un cuvânt confuz şi neclar, ca cel de pe pergamentul de viţel al lui Numa Pompilius, dar cu atât mai categoric: nimeni nu-ţi cere să pricepi ce vrea statul de la tine, doar să asculţi de el.

Atunci când s-a făcut separaţia între Biserică şi Stat, Statul a rămas cu taxele. Oamenii le plăteau de atât amar de vreme, că nimeni nu a mai întrebat de ce. Vezi azi o mulţime de oameni rebeli, care întreabă de ce ar da niscaiva mărunţiş bazilicii lui Dumnezeu, dar nimeni nu întreabă din ce motiv e din gros dator Statului, ce a făcut Statul pentru el (cu excepţia de a-l scoate de la stăpân, fireşte, dar asta a fost demult, în vremurile întunecate, pe care le numim feudale).

Azi, când nu mai suntem în primejdie să vină puhoiul otoman, ne permitem să nu mai plătim taxe pentru cetăţi şi arcaşi. Sau nu? Situaţia este la fel de confuză ca şi pergamentul lui Numa Pompilius. Toată lumea spune vorbe, nimeni nu le înţelege. Dar nu are importanţă, fiindcă vorbeşte statul. Iar atunci când vorbeşte statul se deschid porţile Templului lui Ianus, să-i tragă curentul pe toţi birocraţii care ne bagă la război, cu sau fără mâna lor.

Când vorbeşte statul, se dă drumul la corectitudinea politică, dar nu şi la corectitudine a legilor, în noua religie a statului eşti păcătos dacă eşti sărac, iar bogaţii îşi pun cenuşă mediatică în cap şi merg la Canossa cu kipa pe cap, să regrete făţarnic şi la nivel declarativ „firul narativ”. Cei săraci nu merg la Canossa, că oricum pe ei nu-i întreabă nimeni, dar din banii lor se plăteşte dijma la „Noul Templu” – statul „corect politic” – căci asta contează.

Corectitudinea politică înseamnă să ai bani de dat (la stat), căci de primit nici pomeneală. Taxele moştenite de la cumulul de funcţii din Antichitate, taxele pe străbunicii imperialişti, taxele pe proprietatea intelectuală a ideii de cal (de care, în mod evident, nu beneficiază Aristotel), toate sunt DE DAT la stat. Dacă ar fi de luat, desigur ar fi super-ultra-mega-incorect politic. Cine naiba a mai pomenit ca statul să dea pomeni? Ce, te crezi la biserică?

Post-Scriptum

Pentru voinicii care se zbat împotriva Catedralei Mântuirii Neamului, ia puneţi-o voi de o grevă fiscală, ceva; poate în felul ăsta faceţi mai uşor diferenţa (şi separaţia) între Biserică şi Stat. Nu vreţi să daţi mizilicul pentru Catedrală, din banii mulţi pe care-i plătiţi la Stat? Atunci, nu mai daţi nimic! …dacă sunteţi voinici, desigur.

 

Autor: Alexandru Fântână

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


* Copy This Password *

* Type Or Paste Password Here *