Dumnezeu ne cere să-I mulţumim pentru orice realizare din viaţa noastră!

În Duminica a 9-a după Rusalii, avem Pericopa Evanghelică despre «Umblarea pe mare – Potolirea furtunii», (Sf. Ev. Matei 14, 22-34; Ap. I Corinteni 3, 9-17), o întâmplare minunată care priveşte Biserica întreagă și pe fiecare creștin în parte, deoarece, prin simbolistica sa plină de înţelesuri profunde, corabia reprezintă Biserica încercată de valurile sau furtunile istoriei, de persecuții, de erezii, de forțe întunecate potrivnice ei, în condiţiile în care Domnul Hristos, după ce în mod minunat a săturat mii de oameni, Se retrage în munte, în singurătate, ca să Se roage, pentru a nu fi lăudat de mulţimile pe care le-a săturat, dar, mai ales, ca să ne înveţe să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru orice realizare sau izbândă din viaţa noastră. Pare un truism, dar trebuie să o spunem deschis că Dumnezeu este capul Bisericii, această instituţie care nu are greşeală, deoarece, numai Biserica nu are greşeală, iar aici, nu ne referim la biserica de zid, la preoţi sau episcopi sau patriarhi sau credincioşi, ci toţi la un loc, alcătuind această minunată instituţie şi comunitate dumnezeiască şi omenească, mai ales că prin tot ceea ce face, Biserica vine şi pune reguli, iar aceste reguli, din moment ce ai acceptat să fii în Biserică, sunt norme obligatorii, nu mai sunt la voia liberă a omului, deoarece, dacă tu, omule, accepţi să fii ucenic, atunci, trebuie să respecţi regulile jocului! Omul are libertatea să vrea sau să nu vrea să-şi asume o anumită credinţă, are libertatea să vină la biserică, are libertatea să postească, are libertatea să nu postească, omul este liber şi chemat în Biserica Lui Hristos, ca să se cunune şi să aibă cu soţia lui o relaţie normală, omul este liber să se călugărească, este liber să rămână singur, iar, dacă accepţi să fii ucenic, trebuie să respecţi regulile care impun o lecţie a normalităţii. Sfânta Evanghelie a Duminicii a 9-a după Rusalii, ne pune în faţă o minune a Mântuitorului Hristos, dar şi felul în care a aranjat această minune, deoarece, mai întâi, ne spune Evanghelia, că Mântuitorul i-a silit pe ucenicii Săi să urce în corabie şi să treacă de cealaltă parte a mării, de fapt, un lac, dar pe care ei îl numeau mare. Desigur, cufundarea lui Petru în îndoială, din cauza evidenţei potrivnice, ne învaţă pe noi virtutea credinţei: să crezi în chemarea Lui Iisus Hristos, împotriva furtunii şi a mării învolburate. De aceea, omule, ţine sufletul tău liniştit în grija Lui Dumnezeu, împotriva talazurilor dezlănţuite, iar a pune evidenţa valurilor în primul plan al sufletului nostru, aceasta e îndoiala declarată din punctul de vedere al credinţei, mai ales că Dumnezeu ne îndeamnă să-I mulţumim pentru orice realizare mai mare sau mai mică din viaţa noastră!

«Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus»

În Duminica a 9-a după Rusalii, la Sfânta Liturghie se va citi o minunată Pericopă Evanghelică din care vom afla că la vremea când soarele apusese deja şi venea întunericul, Hristos, Care mai devreme hrănise cu doi peşti şi cinci pâini o mare de oameni, S-a suit în munte ca să Se roage (Matei 14, 23), iar ucenicii Săi au intrat în corabie şi au plecat spre celălalt ţărm. Intrând in corabie, mergeau în cealaltă parte a mării, la Capernaum (Ioan 6,16) şi erau deja obosiţi, deoarece fuseseră cu Hristos pe munte până seara, iar acum călătoreau cu pânze şi vâsle. Se mai arată că distanţa de la un ţărm la altul era de circa 12 kilometri, iar pe o mare liniştită era nevoie de aproximativ patru ore pentru a ajunge la Capernaum. Astfel, în condiţiile în care ucenicii ar fi început traversarea în jur de ora 8 seara, ar fi ajuns la destinaţie la 12 noaptea. Se relatează, însă, că au ajuns foarte târziu, dimineaţa, deoarece au prins vânt potrivnic (v. Matei 14, 24), s-a iscat furtună şi se găseau chiar în mijlocul mării, adică, străbătuseră cam 20-30 de stadii (v. Ioan 6, 19), în jur de 5 kilometri, deci mai aveau vreo 7 kilometri, şi mijeau zorile (v. Marcu 6, 48). Iar corabia era învăluită de valuri (v. Matei 14,24) şi ucenicii se chinuiau vâslind, căci vântul era împotrivă (Marcu 6, 48), deci, aveau în jur de opt ore de când se chinuiau vâslind. În acele moment, Învăţătorul lor, Iisus Hristos, Se ruga în linişte, în munte, iar, deşi, pe de o parte, ca Dumnezeu, îi vedea luptându-se cu marea înfuriată, a continuat fără grijă rugăciunea Sa. Când s-a apropiat de către a patra strajă a nopţii, a venit la ei umblând pe mare şi voia să treacă mai departe, pe lângă ei (Marcu 6, 48). Dar, cum L-au văzut, s-au panicat, pentru că era noapte şi au crezut că e o nălucă (v. Matei 14, 26), speriaţi că această nălucă ar fi intrat în corabia lor! Însă, această nălucă nu a intrat în corabie, ci mergea, trecând mai departe pe lângă ei. Era o modalitate subtilă a Mântuitorului Hristos de a-i face să se liniştească. Aşa că le-a zis: Îndrăzniţi, nu vă temeţi! Eu sunt! (Matei 14,27). Atunci, ucenicii şi-au revenit când Mântuitorul a intrat în corabia lor, iar vântul s-a oprit şi marea s-a liniştit (v. Matei 14, 32). Ştiau ucenicii că se află în mijlocul mării, erau epuizaţi de vâslitul îndelungat şi aveau înaintea lor încă multă cale de făcut. Dar, Atotputernicul şi Preabunul Hristos, cu mare atenţie, S-a îngrijit să-i treacă dincolo fără ca ei să priceapă, într-un mod minunat, după care a adus corăbioara la ţărmul la care mergeau (Ioan 6,21). Cu mare surprindere, cei din corabie s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu! (Matei 14, 33). Unii dintre noi, poate se vor întreba: de ce Preabunul Hristos i-a lăsat pe ucenicii Săi să se chinuie atâtea ore? Cu alte cuvinte, de ce a făcut ceea ce a făcut, după atâtea ore? De ce nu a liniştit furtuna din prima clipă, de când a început? Pentru binele lor, desigur, pentru că tot ceea ce face e pentru binele nostru, indiferent dacă noi înţelegem sau nu, de aceea, Dumnezeu ne cere să-I mulţumim pentru orice realizare a noastră!

«Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă!»

În continuare, considerăm că merită să amintim faptul că atunci când Petru L-a văzut pe Hristos păşind pe mare, I-a cerut, zicând: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă! (Matei 14,28). Dar, Mântuitorul Hristos mai ştia ceva: că îl va salva pe Apostolul Petru, de aceea I-a zis: Vino!, tocmai pentru a-l lăsa să simtă, pe de o parte, propria neputinţă, iar, pe de altă parte, să înţeleagă pe deplin ceea ce înseamnă puterea Domnului, Care l-a salvat de la un înec sigur. La început, Petru a pornit bine, dar mai apoi a fost copleşit de teamă! La fel se întâmplă şi cu noi toţi, pentru că la început pornim bine, cu zel, cu entuziasm, apoi începem să ne obişnuim, însă, nu are importanţă cum am început, ci, dacă ne împlinim misiunea până la sfârşit! Câtă vreme Petru a avut ochii îndreptaţi către Hristos, lucrurile au mers bine: păşea fără frică pe deasupra mării, însă, atunci când şi-a luat ochii de la Hristos şi i-a lipit de valuri, s-a înfricoşat şi a început să se afunde (v. Matei 14, 30), mai ales că întâi s-a afundat sufletul său şi apoi trupul, strigând cu disperare: «Doamne, scapă-mă» (Matei 14, 30), iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat (v. Matei 14,31). Nu ştim cât de aproape era Hristos, dar şi la kilometri distanţă dacă ar fi fost şi ar fi auzit strigătul deznădăjduit al lui Petru, i-ar fi întins îndată mâna şi l-ar fi salvat. Desigur, putea să-1 salveze şi fără să întindă mâna, fără să-1 prindă, însă Petru, în stare de disperare, trebuia să simtă în această clipă înfricoşătoare cum îl prinde şi îl ţine atotputernica mână a Domnului, tocmai pentru ca noi să înţelegem, cu câtă condescendenţă şi afecţiune lucrează Preabunul Hristos cu făpturile Sale neputincioase! «Puţin credinciosule, de ce te-ai îndoit? (Matei 14, 31), i-a zis Hristos lui Petru. Eram lângă tine, de ce te-ai temut? Nu ai avut încredere în Mine!», l-a mustrat Mântuitorul Hristos! De fapt, una dintre caracteristicile noastre în ziua de astăzi corespunde foarte mult cu unul dintre semnele sfârşitului lumii şi anume întunecarea minţii, pentru că de multe ori, oamenii au mintea întunecată! Deşi sunt oameni cumsecade, deşi sunt muncitori, corecţi, nu înjură, nu fură, uneori constaţi că li s-a întunecat mintea, nu mai fac voia Lui Dumnezeu, fac voia proprie, mai ales că şi-au făcut din morala lor proprie dumnezeul lor propriu, deşi, din când în când vin la biserică şi spun că se închină lui Dumnezeu, dar, de fapt, nu se închină lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu are anumite reguli care se cuvin respectate. Corabia pe care Domnul o încredinţează ucenicilor Săi şi pe care revine în furtună, umblând pe valurile învolburate ale istoriei, constituie un semn profetic al Bisericii ca arcă a salvării umanităţii şi a făpturilor. Deloc întâmplător, bisericile noastre au această formă simbolică de corabie, iar Hristos, Cel care stă la cârmă, salvează lumea din potopul secularist al istoriei. La prora ori la catargul corabiei se află Fecioara Maria, Maica Domnului, ea însăşi proră eshatologică a Bisericii, cristelniţă, potir şi arcă a mântuirii! De multe ori, în absida altarului este înfăţişată Maica Domnului ca ancorare a corabiei Bisericii în limanul Împărăţiei şi ajutor puternic pentru «lina trecere dincolo» (Mt. 14, 34) a tuturor celor din «mântuitoarea corabie», de aceea, Maica Domnului este icoana Bisericii, arca noetică, profetică şi euharistică a acelei minunate treceri înspre veşnicie prin îndrăznirea cea bună a pocăinţei şi a credinţei! În concluzie, credinţa cea adevărată înseamnă să avem încredere totală în Iisus Hristos, cu o siguranţă mai mare decât aceea pe care o simţim păşind pe uscat, deoarece ne-am dăruit necondiţionat Atotputernicului Dumnezeu, Cel Care ne cere să-i mulţumim pentru orice realizare din viaţa noastră!

Prof. Vasile GOGONEA   

Astăzi, în ziua Sfântului Pantelimon, întreaga suflare creştinească de pe cuprinsul Olteniei, alcătuită din episcopi, călugări, călugăriţe, preoţi şi mireni, trăieşte bucuria negrăită a împlinirii celor zece ani de când Înaltpreasfinţitul Părinte dr. IRINEU, eminentă personalitate a dogmaticii româneşti şi a culturii teologice din România a fost întronizat în demnitatea înaltă de Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al Olteniei! Să-i transmitem din toată inima noastră, multă sănătate, viaţă îndelungată şi îndelungă slujire arhierească întru Slava Lui Dumnezeu!

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


* Copy This Password *

* Type Or Paste Password Here *